O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

0
553

Marii autori de proză scurtă din spaţiul occidental sau rusesc ne-au setat anumite aşteptări legate de o povestire ce merită să fie considerată interesantă şi reuşită. Ne dorim îmbinarea dintre concizie şi imprevizibilul care schimbă dramatic finalul în ultimele două-trei rânduri. Nu trebuie să lipsească nici acel tip de naraţiune concentrată, în care personajele şi evenimentele au consistenţa demnă de un microroman ce ar putea sta la baza unui scenariu de film.

Nici una dintre regulile prozei scurte moştenite de la mari autori occidentali precum Faulkner, Hemingway sau Truman Capote nu pare a fi respectată de chinezul Gao Xingjian, distins cu Premiul Nobel în 2000. Iar acest aspect nu este neapărat un defect. Dimpotrivă, cele şase povestiri din volumul O undiţă pentru bunicul meu îi vor face să vibreze pe cei ce preferă mai degrabă stilul autorilor din spaţiul japonez. Acest stil este caracterizat de importanţa acordată stărilor în detrimentul acţiunii spectaculoase, de lirismul în proză, de lentoarea naraţiunii, ce îţi dă impresia că te scalzi într-un timp al amintirilor. Peste toate acestea pluteşte acea subtilitate ce învăluie delicat până şi cele mai puternice trăiri.

Cele şase povestiri par să fi fost scrise mai degrabă pentru cititorii având o fire contemplativă, ce se pot lăsa duşi de reverie ore întregi, privind un peisaj, zborul păsărilor deasupra unui lac sau o grădină simplă în stil nipon. Cu excepţia a două dintre ele (Accidentul şi Crampe), povestirile te liniştesc, dându-ţi impresia că poţi opri timpul pentru a-ţi permite să respiri mai relaxat alături de o carte pe care să o citeşti într-un parc liniştit.

Poveştile personajelor se învârt în jurul unor subiecte precum nostalgia după anii copilăriei, reîntoarcerea în ţinutul natal (O undiţă pentru bunicul meu), călătoria din luna de miere (Templul Desăvârşitei Compasiuni), înstrăinarea (Crampe), reflecţia asupra hazardului ce duce la tragedie (Accidentul), reîntâlnirea cu o veche iubire după mulţi ani (În parc) sau relativizarea timpului personal, fragmentat în crâmpeie de amintiri adunate într-un colaj suprarealist (Clipe). Fiecare povestire are la bază stări sufleteşti ce pot deveni copleşitoare, dar care sunt expuse delicat, astfel încât detaliile aparent nesemnificative să absoarbă trăirile apăsătoare pentru a nu tulbura subtilitatea.

Deşi aparţine culturii chineze, Gao Xingjian scrie precum un japonez melancolic din generaţia lui Kawabata. Frumuseţea povestirilor sale este dată de acel element imperceptibil ce ţine de stările afective greu de exprimat în cuvinte, dar pe care le intuieşti în spatele fiecărui detaliu vizual. Exact ca într-un roman japonez de altădată, faptele personajelor nu sunt decât o aparenţă în spatele căreia se ascunde un mesaj straniu, ce se volatilizează pe măsură ce te apropii de el.

Povestirile pot parea banale, monotone precum un film de artă asiatic (mult prea) poetic, în care tot astepţi să se întâmple ceva, însă totul decurge lin. Într-adevăr, lipsesc desfăşurarea care să te ia prin surprindere, ritmul antrenant al acţiunii ce se înteţeşte în ultimele pagini şi acel detaliu menit să creeze suspans ori să schimbe brusc sensul denzodământului. Gao Xingjian este nepăsător în faţa cititorilor dornici de o poveste captivantă în sensul clasic. El face parte din categoria scriitorilor pentru care o proză scurtă reuşită este una capabilă de a crea stări, de a-l invita pe cititor să empatizeze cu personajele, eliberând propriul şuvoi de amintiri.

Cel care va considera aceste povestiri interesante este genul de cititor ce va înţelege că personajele şi faptele acestora sunt precum elementele din picturile chineze şi japoneze minimaliste. Imaginile în proză seamănă cu nişte picturi stilizate ce ascund alte semnificaţii, inaccesibile ochiului, ce nu pot fi detectate decât prin analiza stărilor difuze provocate. Personajele povestirilor sunt de fapt simpli purtători ai unor mesaje adânci menite să readucă la viaţă nişte stări uitate, pe care un cititor nu le poate detecta decât în tăcere.

Personajele nu ies cu nimic din comun, însă realitatea văzută de ele poate lua o turnură halucinantă, ce permite alunecarea din real în oniric sau într-un imaginar excentric. Dialogurile lor sunt sumare, iar adevăratele replici se ghicesc în pauzele dintre cuvinte. Astfel, cu cât replicile sunt mai simple, cu atât aluziile ce promit să demaşte nişte gânduri nerostite devin mai intense.

Fiecare povestire şi amintire a personajelor ascunde o satiră la adresa Chinei. Regăseşti imaginea unei Chine din care scriitorul Gao Xingjian a plecat după ce a devenit indezirabil pentru autorităţi, alegând exilul în Franţa. Totuşi, această Chină modernă, percepută de unele personaje ca fiind alienantă nu dă naştere unor imagini de un realism dur, aşa cum întâlneşti în proza lui Yu Hua, Su Tong sau Mo Yan, ci este o Chină interiorizată, a cărei duritate se lasă eclipsată de poezia unor amintiri pline de nostalgie. De fapt, nostalgia poate fi considerată protagonistul invizibil din acest volum. Este o nostalgie ce dilată prezentul şi-l face să curgă în sens invers, nu spre viitor, ci spre un trecut voalat sau, dimpotrivă, din ce în ce mai pregnant la nivelul memoriei afective reactivate de amănuntele aparent neînsemnate.

Citeşte şi Femeia cu buchetul de flori – Satiră şi realism magic

În viaţă – Tot răul spre bine, în filozofia de viaţă a chinezului simplu

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here