O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

0
724

Simpatică, optimistă şi energizantă precum o comedie romantică franţuzească, prin care şabloanele despre căutări şi relaţii umane salvatoare evită plictisul, iar lejeritatea scenariului capătă mereu acea aură de magie pusă pe seama rătăcirilor prin fascinantul (întru eternitate) Paris. Aşa poate fi descrisă cartea O viaţă mai bună, în care Anna Gavalda vorbeşte din nou despre foamea de afecţiune a unor tineri debusolaţi. Ei ajung să-şi ia dramele în râs cu autoironia chic, devenită accesoriul indispensabil al nonşalanţei boeme ce trebuie afişate pe malurile Senei, cutreierate după nopţile albe.

O fi de vină modul în care Anna Gavalda picură speranţa în situaţiile apăsătoare. Sau pur şi simplu o fi vraja atribuită decorului parizian, pentru care unii ar suporta şi marile suferinţe venite în acelaşi timp, atâta vreme cât ar avea ocazia să desfacă firu-n patru la masa unei cafenele faimoase ori pedalând pe un bulevard elegant. Cert este că dramele protagoniştilor din acest roman ajung să te înveselească, nu să te zguduie. Ce-i drept, ei au deprins arta îndurării cu stil, autoironie şi acea dezordine afectivă ce devine o dovadă de necontestat a esteticii emoţionale în oraşul paradei cochet-boeme.

Protagoniştii romanului, Mathilde şi Yann, nu se întâlnesc în cel mai parizian mod cu putinţă, atestat încă din era primilor avangardişti ce au facut din Nadja lui Breton o biblie a hazardului care inspiră – adică din întâmplare. Această regulă a întâlnirilor pariziene facilitate de hazard, care dau însă iluzia predestinării, lipseşte din această carte. Mathilde şi Yann vor duce vieţi paralele, deşi împart aceleaşi depresii, melancolii, căutări şi goluri, într-un Paris la care tu s-ar putea să visezi neîncetat suspinând lacom. Nu li se vor încrucişa drumurile parcurse în căutarea acelui ceva (sau cineva) prin care să îşi oblojească rănile vechi- în cazul ei, pierderea mamei la şaptesprezece ani în timp ce tatăl abia aştepta să plece la amantă, în cazul lui, eşuarea artistică, dezamăgirea faţă de propria neputinţă de a face modificări vitale în prezent şi stagnarea într-o legătură amoroasă în care se simte un străin şi care oglindeşte frica lui în faţa iniţiativelor ferme, ce l-ar putea face să pară egoist în ochii celorlalţi.

Mathilde şi Yann au caractere diferite, ce i-ar fi adus în pragul unei actracţii electrizante ivite între două extreme. Ea îşi îneacă amarul în petreceri, euforii bahice, shopping sau plimbări cu bicicleta în zorii parizieni pentru a se reface după încă o noapte de pomină. Yann, mai puţin expansiv şi degajat, suportă un job sub calificarea lui, cu toate că a visat să fie un mare designer de interior, precum şi toanele unei iubite provenite dintr-o familie mult mai stilată decât a lui. Deşi aleg strategii diferite pentru a rezista într-un cotidian plin de visuri abandonate şi frivolităţi pe post de analgezic afectiv, devenite o rutină, Mathilde şi Yann au totuşi ceva în comun: acel amănunt neprevăzut care îi poartă spre întâlnirile ce le schimbă viaţa. În cazul lui Mathilde, pierderea genţii moştenite de la mama ei, unde se regăsea o întreagă existenţă feminină stocată sub forma unor amintiri şi obiecte asociate cochetăriei, dar şi un plic unde stăteau ascunşi cei 10000 de euro pe care îi datora colegelor de apartament, mult mai responsabile decât ea. În cazul lui, gestul politicos de a sări în ajutorul unei vecine adorabile şi de a-i cunoaşte soţul al cărui umor şi apetit pentru şotii îţi aminteşte de protagonistul filmului Toni Erdmann.

Geanta pierdută o poartă încet, încet, pe Mathilde spre întâlnirea cu acel tip ciudat despre care ai fi spus că nu e genul ei, dar care îi poate da viaţa peste cap. Ajutorul acordat de Yann vecinei sale ispititoare îl transformă în musafirul ce găseşte toate răspunsurile necesare unei reîntâlniri cu sine în apartamentul vecinilor. Apartamentul devine un loc maigic, ticsit cu obiectele decorative asociate tihnei senzuale ce nu a fost alungată încă de rutina conjugală, şi cu poveştile despre ceramica japoneză. În scena şi în dialogurile din apartamentul unde Yann îşi petrece o singură seară găseşti acele ingrediente folosite de Anna Gavalda pentru a-ţi arăta frumuseţea existenţei, descoperită în aducerea laolaltă a oamenilor diferiţi, a excentricilor candizi, dornici de a se conduce unii pe alţii spre acea piesă ce lipsea dintr-un puzzle al unei vieţi complicate ajunse într-o fundătură, din cazua inerţiei şi a conformismului instalat prea devreme.

Ai fi tentat să afirmi că fluiditatea ghiduşă, plină de zeflemea, a vocilor narative ce imită stilul de a se exprima al tinerilor din ziua de azi, dezordinea şi nehotărârea din viaţa personajelor şi aparenta superficialitate reflectă stilul unui roman destinat exclusiv generatiei Y, total diferită de tot ceea ce a fost înaintea ei şi de neînţeles pentru cei maturi. Într-adevăr, modul în care Anna Gavalda prezintă debusolarea din planul afectiv şi profesional a lui Yann şi preferinţa lui Mathilde pentru jobul fără un viitor calitativ, dar care îi oferă cantitatea de bani necesară unei vieţi hedoniste trăite numai cu gândul la prezent, în detrimentul viitorului academic promiţător, sunt nişte detalii asociate de răutăciosi generaţiei Y. Ambii protagonişti au trăsături ce permit confirmarea prejudecăţilor asociate noii generaţii. Una este legată de oscilaţia între apetitul pentru tot ceea ce este nonconformist şi un trai ce pare să elimine schimbarea prin paralizia iniţiativei, aşa cum se întâmplă în cazul lui Yann, ce se visează designer, dar acceptă un job şi o relaţie ce par să ducă spre nicăieri.

Exact când îţi vine să te laşi pradă tentaţiei de a încadra personajele în tipologii fixe şi în limitele unei vârste mult prea fragede pentru a le permite accesul rapid la marile înţelesuri despre lume şi viaţă, Anna Gavalda îţi devoalează nişte surprize. Una dintre ele este legată de fapt de modul în care ajungi să te raportezi la problemele protagoniştilor, ce devin unele întâlnite la toate vârstele, mai ales când se instalează o criză gata să răstoarne certitudinile.

Ambele personaje, ce se declară la început imature, învaţă să ia viaţa de la capăt. Autoarea le oferă portiţa de scăpare prin întâlnirea cu alteritatea, nicidecum prin obositorul ciclu de tip încercare-eroare. Atât Mathilde, cât şi Yann îşi părăsesc vechea existenţă, schimbă decorurile urbane şi fac alegeri bruşte, dar fără a debita fraze greoaie pentru a trece drept întelepţi. Schimbarea lor pluteşte în lumina unor întâmplări stranii şi comice, fiind mereu însoţită de luciditatea dublată de ironia îndreptată spre sine. Este acel gen de ironie pulverizată cu aerul copilului ghiduş ce învaţă repede să se ierte pe sine chiar şi atunci când îşi dă seama că poate pierde sprijinul celor dragi din cauza unei boacăne ce depăşeşte limitele răbdării.

O viata mai buna - copertaEditura Polirom, 2016

Citeşte şi Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here