Oameni de porumb – Iepuri galbeni pe cer, iepuri galbeni pe munte

0
485

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se fure visul din ochi.

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se smulgă pleoapele cu securea…

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se pârlească ramul ciuntit al genelor în văpaia lunii de culoarea furnicii bătrâne…

Gaspar Ilóm, căpetenia „oamenilor de porumb” ai Guatemalei lui Miguel Ángel Asturias, este omorât de spaniolii americani care amenințau integritatea pământului din Ilóm. Acesta este punctul de plecare al unui roman care începe ca unul social, continuă ca o cădere amețitoare în gânduri afumate cu țigări din foi de porumb, pentru a se încheia cu promisiunea unei întoarceri la pacea primordială. În doar 300 de pagini, Miguel Ángel Asturias reușește ceea ce puțin scriitori, chiar și în bazinul plin de pești de aur al prozei hispanoamericane, reușesc – să cuprindă eternitatea.

Teoretician al realismului magic, Miguel Ángel Asturias nu s-a bucurat de popularitatea unui Borges sau a unui Márquez. Parcurgerea unor pagini din monumentalul Oameni de porumb, dezvăluie motivul: Asturias a pus bazele unui gen literar pe care mulți l-au adoptat și adaptat, dar pe care nimeni, cu excepția lui, nu l-a dezvoltat până la gradul maxim: suprarealismul magic. Oameni de porumb are construcția unei incantații, a unei vrăji șoptite de îmblânzitorii de licurici pământului lui Ilóm – antidot menit să-i vindece arsurile și să-i redea fertilitatea.

Critica socială a romanului lui Asturias a fost interpretată mereu ca fiind îndreptată împotriva spaniolilor americani – los ladinos – cei care au cultivat porumbul pentru comercializare, păcatul suprem în cultura oamenilor de porumb. Dincolo de spirala lingvistică greu de urmărit, Asturias se menține însă extrem de lucid. Critica lui este îndreptată mai ales împotriva indienilor care s-au lăsat amețiți de băutura de foc – rachiul – și și-au acoperit urechile în fața chemării pământului. Această atitudine devine evidentă odată cu introducerea în narațiune a orbului Goyo Yic și a soției sale, Maria Tecún.

Căsnicia celor doi nu îi aduce Mariei Tecún decât siguranța unei zile de mâine cu încă o gură de hrănit. Femeia își ia cei patru copii și pleacă.  Plecarea Mariei îl antrenează pe Goyo Yic într-o odisee a vindecării, rătăcirii, căderii, în decursul căreia vederea îi revine, nu însă și înțelegerea. Maria Tecún, metaforă a fertilității pământului din Ilóm, îl părăsește pe cel ce nu a vrut să vadă. Complexitatea viziunii asturiene crește pe măsură ce autorul renunță la principiile clasice ale cauzalității în favoarea unei conexiuni magice. Cu timpul Goyo Yic nu mai este singurul care nu își amintește cauza naturală a declinului, ci întreaga populație a pămntului lui Ilóm creează o istorie colectivă a blestemelor, a soțiilor care-și părăsesc bărbații fiindcă s-au pierdut în „labirintul păianjenului”, a nahualilor – dublura animală a indianului -, o lume în care omul nu este responsabil de mersul lucrurilor – realitate paralelă pentru care indienii și-ar da viața. Când soția poștașului-coiot Nicho Aquino dispare, singura explicație este că femeia a devenit o tecună, că s-a pierdut în labirintul-păianjenului; bavarezului Deféric îi revine sarcina de a da glas tezei asturiene: Dacă tăcerea mea ar fi de ajuns pentru ca legenda să înceteze să-și ceară victimele, aș tăcea, dar așa stau lucrurile […] și trebuie să o recunoaștem cu răceală, chiar dacă pare detestabil. Au dispărut zeii, dar au rămas legendele și acestea, la fel ca ei, cer sacrificii; au dispărut cuțitele de obsidian ca să smulgă din piept inima sacrificatului, dar au rămas cuțitele absenței care rănește și înnebunește. 

Originalitatea lui Asturias strălucește mai ales în această decizie de a-i răpi magiei lumina – legendele nu mai sunt portul sigur în care indienii se pot adăposti de furtuna civilizației, ci încarnarea unui zeu sângeros care cere sacrificarea singurului lucru mai important decât însăși viața –  demnitatea. Antidotul este oferit de Asturias încă din epigraf: Aici femeia, eu adormitul. E de ajuns să te trezești. 

Editura Univers, 2012

 

  

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here