Oglinda – Secrete in fotografii sepia

0
720

O fotografie sepia, oniric-suprarealistă, a unei fete care levitează într-o cameră desprinsă de spaţiu şi timp. Este deja o imagine iconică care revine în memoria cinefilului ori de câte ori aude despre Oglinda lui Tarkovski.

Dacă te pregăteşti să vezi filmul pentru prima oară, poţi păstra în minte această scenă în sepia furnizată de toate blogurile dedicate filmului. Sintetizează toate elementele unei viziuni cinematografice ieşite din comun a unui regizor care reuşeşte să transforme amintirile unui puşti din anii celui de-al Doilea Război Mondial într-un flux poetic de imagini. Tarkovski experimentează modalităţi inedite de a transpune discontinuitatea memoriei pe marele ecran,  astfel încât ai impresia că vizionezi un Fellini convertit la perspectiva slavă prin tuşele grave ale unei icoane de Rubliov şi readus apoi la starea luminoasă prin sensibilitatea eroinei din Doctor Jivago.

Urmând firul întortocheat al memoriei, Oglinda este un film care nu i se adresează căutătorului de poveşti liniare, scenele neavând legătură între ele, fiind suspendate între imaginile ce urmăresc sensibilizarea prin forţa estetică şi evocări nostalgice. De fapt, nu trebuie să-l înţelegi pe Tarkovski din spatele acestui film, ci trebuie să simţi emoţiile pe care încearcă să le transforme intr-o poezie cinematografică, iar aceste două cuvinte nu sunt deloc forţate. Coloana sonoră, cadrele-tablou, anumite scene desprinse parcă dintr-un albun cu fotografii în cheie suprarealistă şi versurile recitate chiar de tatăl regizorului urmăresc să-ţi insufle prin toţi porii poezia vizuală şi trăirile invocate. Însuşi timpul conştiinţei devine o curgere poetică, lentă şi hipnotică, încât ai impresia că vei începe să pluteşti la rândul tău dacă urmăreşti filmul de la balconul cinematecii.

Visul suprapus peste memorie începe cu imaginea idilică a unei case de lemn din vremea lui Turgheniev, unde o femeie ce seamănă cu protagonista din Doctor Jivago (interpretată de Margarita Terekhova) este tachinată de un bărbat necunoscut ce-l evocă pe Cehov. Scena campestră este înlocuită rapid cu zgomotele unei tipografii şi ale soldaţilor defilând triumfători, desprinşi parcă dintr-un documentar despre victoria Armatei Roşii, încheiat cu albul halucinant al unei imagini suprarealiste care te face să opreşti filmul pentru a obţine o fotografie demnă de un experiment vizual nemaivăzut. Mai apare şi un apartament burghez cu mobile vechi şi tencuiala căzută, unde femeia din scena idilică de mai devreme încearcă să-şi crească fiul după ce a fost abandonată de soţ şi a căutat refugiul într-un loc uitat în care războiul a uitat să mai ajungă.

Pentru a te îndepărta de ispita de a încropi o poveste prin legarea scenelor între ele, Tarkovski introduce personaje care sfidează logica unei cronologii, obiecte vechi, ce devin pretextul saltului de la o scenă la alta şi de la o etapă a vieţii la cealaltă, şi imagini-colaj despre China lui Mao, refugiaţii comunişti din Spania şi Rusia bolşevică, dovedindu-se la fel de capricios ca memoria afectivă. De fapt, Tarkovski a reuşit să contopească istoria personală a protagoniştilor săi cu evenimentele unei istorii mondiale austere, ce le-a invadat viaţa, dar pe care amintirile puştiului din film reuşesc să le transforme într-o poezie vizuală stranie, în care se vor suprapune reproducerile dintr-un volum dedicat lui Da Vinci, peisajele din iernile lui Bruegel şi portretul mamei, ale cărei ritualuri zilnice de supravieţuire seamănă cu nişte fotografii ce imită picturile renascentiste închinate graţiei feminine.

Considerat de mulţi un film-confesiune, Oglinda este o meditaţie asupra conştiinţei, asupra identităţii ruse în raport cu Vestul (este citit un pasaj dintr-o scrisoare a lui Puşkin despre schisma religioasă ce a rupt Rusia de Apus) şi, mai ales, asupra libertăţii, regăsite prin dreptul personajelor de a-şi recupera biografia confiscată de ţelurile colective impuse de totalitarism. Atunci când fiecare detaliu al naturii este mărit ca într-o fotografie artistică, iar spaţiul interior dezolant se transformă într-o galerie ce anulează timpul, răsturnările terifiante ale istoriei devin un poem al salvării prin fantezie şi vis.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here