Omul cel bun din Seciuan sau Ingerul mahalalei dupa 89

0
514

Seciuan e Bucureşti– din epilogul piesei

La muzicalul Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Șerban ai să râzi, ai să plângi și ai să reflectezi la propria-ți situație și la ce te așteaptă pe viitor, dar și la situațiile altora mai nefericiţi decât tine și vei deveni mai bun.

Una dintre cele mai așteptate premiere ale acestei luni a fost Omul cel bun din Seciuan (Bertolt Brecht) de la Teatrul Bulandra, coregrafiată de Andrei Șerban. Acesta a mai pus piesa brechtiană în scenă în perioada comunismului românesc, în anii 60, cu puțin înainte să părăsească România. Apoi, a montat-o la New York, unde s-a stabilit. De fiecare dată, spectacolul a luat forma situației prezente a lui Șerban, calibrată pe concepțiile sale asupra lumii. Dacă în România comunistă a insistat pe imperativele ideologice, în America, acestea nefiind relevante, Omul cel bun din Seciuan s-a desfășurat ca o comedie muzicală lejeră. Însă, la spectacolul din 9 octombrie 2014 de la Bulandra, acesta s-a transformat într-un creuzet metaforic în care se adună criza generalizată, morală și materială, în societatea românească.

Andrei Șerban se folosește eficient de personajele lui Brecht, dar şi de actorii excepţionali şi multitalentaţi, pentru a crea un dialog biografic între trecutul său, perioada de „exil” și România de astăzi. Title-cards-urile care fac nenumărate referințe la promisiunile ceaușiste de abundență și autosuficiență comparate cu declinul economic curent sau la evacuările forțate recente împotriva cărora se militează intens… toate sunt competent încadrate într-o poveste despre un orășel din China, numit Seciuan. Seciuan-ul lui Șerban este în același timp și București, cu bune, rele, dar mai ales cu foarte rele, în care schimbarea poate veni numai prin implicarea civică a fiecărui cetățean.

Astfel, în piesă ni se prezintă trei zei (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) care vin într-o misiune pe Pământ să găsească o ultimă fărâmă de bunătate în oameni. Și o găsesc într-un singur om, o prostituată pe nume Shen Te (Ana Ularu), din mahalalele Seciuanului, prezentat de Şerban ca fiind un loc înghesuit, cu foarte multe căsuţe lipite una de alta, ce permit foarte puţină intimitate.

Shen Te acceptă să găzduiască zeii atunci când nimeni altcineva nu i-a luat în casă și aceștia o răsplătesc cu bani, nu mulți, dar îndeajuns cât să se ridice deasupra condiției sale degradante și să continue să fie bună. Cu acel capital minuscul își închiriază o baracă (delimitată de niste nuiele de bambus pe podea – un element care ne-a fascinat şi la casele delimitate cu cretă în Dogville de Lars von Trier) pe care o transformă într-un magazin de tutun. Din profitul infim al magazinului ea îi ajută pe nevoiași, fapt care îi aduce titulatura de Îngerul Mahalalei, însă e prea puțin pentru a plăti chiria magazinului. 

Nici nu durează mult până când toate scursurile societății, dependenții, tâlharii și alte personaje dubioase se așază în magazinul ei și încep să ceară din ce în ce mai mult de la ea, Shen Te fiind prea blândă pentru a-i refuza. Presiunile exercitate asupra ei din partea propietaresei și nevoile crescânde ale viciaţilor care îi ocupă magazinul, dar și datoriile, o fac să își scindeze personalitatea la limita dintre patologic și travesti, creându-și astfel un alter ego masculin, vărul Shui Ta. Ana Ularu tranziţionează convingător de la gingaşa şi şovăitoarea Shen Te la cruntul şi calculatul Sui Ta, cu o usurinţă extraordinară, ambele identităţi părând a-i fi naturale. Acolo unde imaginea în fața zeilor nu-i permite lui Shen Te să fie dură și să ia decizii cu capul limpede, în favoarea tuturor, inclusiv a sieși, apare Shui Ta. Acesta o completează ca într-o variantă umană androgină, încarnare a yin-ului și yang-ului din spiritualitatea asiatică.

Dar, în lumea tenebroasă spiritual şi perfidă a Seciuanului, numai „vărul” poate exista. Acesta prinde teren progresiv, pe măsură ce lumea o dezamăgește și o ruinează pe Shen Te și preia afacerea acesteia. O transformă într-o fabrică de succes unde oferă tuturor decăzuţilor din societate o slujbă, și chiar îi oferă o poziție importantă aviatorului (Alexandru Potoceanu) de care era îndrăgostită Shen Te, care încercase să o escrocheze pentru bani și care o lăsase însărcinată. Toate acestea în încercarea de a-l îmbuna pe fiecare. Încercările lui eșuează în final. Și în acest sens merită văzută scena muzicală de muncă în fabrică supravegheată de aviatorul devenit șef de tură nemilos, dominată de lumini de un roșu infernal, ce face referire la corupția puterii indiferent de context și propaganda dictaturii comuniste. Din acest punct, lucrurile degenereaza într-o situaţie alambicată pe care numai zeii o mai pot descurca.

După cum menționează și actorii, piesa nu propune soluții pentru Shen Te, nu promite că îi va fi mai bine; este exact ca în viață unde aproape niciodată nu ne putem plasa într-o zonă albă sau neagră, numai în cele gri. Personajul principal este lăsat să se descurce cu viața ei așa cum poate mai bine, însă este datoare sieși să fie întotdeauna altruistă și preocupată de aproapele ei, la fel ca noi.

Deși nu a scris el scenariul, într-un sens, am putea numi Omul cel bun din Seciuan, o piesă de autor (ca să folosesc în termen din film mai potrivit pentru situație). El a fuzionat la un nivel mai înalt cu piesa, a trecut-o prin prisma propriei ființe, de atâtea ori, încât piesa devine Șerban, în momentele sale de criză identitară.

  

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here