Omul de ianuarie – 13, o varsta greu de uitat

0
533
Treişpe, o minunată vârstă nefericită. Nici băiat, nici adolescent. Impacienţă, dar şi timiditate. Incontinenţă emoţională. Este vârsta la care te simţi mare doar în laudele părinţilor care te compară cu mogâldeaţa din pozele în care ai fost bebeluş, o vârstă la care te vei gândi cu nostalgie doar când vor începe să apară primele dureri articulare şi îi vei da dreptate acelui dermatolog hazliu care te-a îmbărbătat spunându-ţi că şi-ar mai dori să aibă şi el coşuri pentru a părea din nou tânăr. Când, pe lângă nesuferitele coşuri, mai apar două alte defecte în calea bărbăţiei care te propulsează în gaşca tipilor populari, cool – bâlbâiala şi talentul poetic- atunci vârsta pubertăţii are numai promisiuni terifiante, cum ar fi poreclele ruşinoase de care nu mai scapi, excluderea, izolarea, umilirea şi timiditatea, iar, dacă ai nimerit şi într-o aşezare unde principalele distracţii au rămas mersul la crâşma comunală şi farsele puştilor faimoşi în anii de şcoală datorită acţiunilor primitive, care mai târziu le vor asigura locuri fruntaşe doar în clubul băutorilor cu feţe buhăite, ce îşi împart pumni în smardoiala dintre ultraşii galeriilor de fotbal, atunci nu-ţi rămâne decât să apelezi la nişte arme ce vor fi mai târziu apreciate doar de fiinţele ajunse la un stadiu evoluat, ce le permite savurarea cuvântului scris şi a frazelor sofisticate – umorul introspectiv şi literatura.
Omul de ianuarie - main image
Dacă ar fi avut o chitară, Jason Taylor, puştiul din Omul de ianuarie, ar fi făcut ravagii în rândul fetelor care nu se mai ruşinează când trebuie să-şi recunoască slăbicunea pentru baieţeii sensibili (în defavoarea bătăuşilor aparent siguri pe ei) atunci când aceşti băieţei cu aer de poeţi cuminţi lasă de înţeles că vor deveni artişti faimoşi. I-ar fi dat probabil versurile sale unui coleg neafectat de bâlbâială şi ar fi pus de-o trupă care să cânte pe la serbări. Dar părinţii lui distanţi emoţional şi aflaţi într-un coflict asemănat cu atacurile din Războiul Malvinelor, într-una dintre poeziile puştiului, consideră şedinţele oferite de un logoped de lux singura soluţie pentru întărirea stimei de sine. Dar babacii pot fi nişte zevzeci aerieni atunci când vine vorba de suferinţele unui puşti special, nu din cauza bâlbâielii, care i s-ar putea ierta dacă ar învăţa cum să-i învineţească pe cei mai slabi decât el pentru a fi considerat şmecher, ci din cauza unui păcat de neiertat în lumea puberilor care împart oamenii în fătălăi şi bărbaţi adevăraţi (fetele sunt excluse, deoarece încă aparţin unei specii necunoscute la vârsta aia, deşi toţi se laudă cu oareşice expediţii prin lumea lor): talentul poetic. Bărbaţii se bat, înjură, agaţă, bravează intimidant, se arată mereu sigur pe ei, păstrează tăcerea cu privire la propriile suferinţe şi nedreptăţile din jur, şi, mai ales, folosesc nişte cuvinte obscene, pe care le slobozesc de parcă ar fi scuipatul de marcare al teritoriului şi de suprimare umilitoare a rivalului. Aşadar, oricine se îndeletniceşte cu arta versului frumos, înainte de a fi considerat un calofil manierist şi pus de poeţii experimentaţi să-i citească mai întâi pe confraţii damnaţi ai versurilor deocheate, de un lirism frust, începe să fie criticat mai întâi de cei de-o vârstă cu el, care îl consideră un homo ce trebuie vânat, nicidecum un geniu precoce.

David Mitchell pare să fi scris această carte pentru defularea puştilor înzestraţi cu darul observaţiei şi cu acea răbdare de a citi la vârsta hormonilor greu de stăvilit, şi care se simţeau adesea înconjuraţi de un ocean al prostiei revărsate, alimentat, întotdeaua, de bătăuşii ce abia puteau duce o frază coerentă până la capăt fără a fi nevoiţi să apeleze la prescurtări, şi care i-au chinuit pentru a conserva mai departe supremaţia musculaturii în detrimentul neuronilor. Este o carte despre ceea ce azi se numeste bullying, înfierat mai mult în cărţile de psihologie decât în realitatea în care hărţuirea celui etichetat ca fiind altfel este acceptată asemenea unui ritual de iniţiere într-ale bărbaţiei de grup vechi de când lumea, despre care se presupune că nu te omoară, ci doar te căleşte pentru acceptarea mai rapidă a nedreptăţilor de mai târziu. Dar, spre uimirea cititorului ales din tabăra neuronilor ce atrăgeau dispreţul celor care îi numeau pe olimpici sau pe cei pasionaţi de lectură ciuma clasei (romanul este voluminos, plin de ironie fină şi trimiteri livreşti, aşadar greu de înţeles şi de parcurs de gaşca din scara de bloc sau a popularilor pentru care să citeşti este naşpa), Omul de ianuarie, în ciuda unor pasaje în care hărţuirea psihologică ia forma unui supliciu tăcut, este o lectură plină de lumină şi de umorul salvator al celui devenit conştient de sine şi de nuanţele contradictorii ale naturii umane, când alţii încă mai consideră bravada teribilistă dintr-un ritual de iniţiere în pubertate drept punctul culminant al succesului şi al ascensiunii sociale.

În cartea lui David Mitchell găseşti un compendiu al răutăţilor din anii de şcoală generală, în care lipsa unei experienţe de viaţă îndestulătoare pentru ego naşte o inocenţă feroce, prin dorinţa de a evita cu orice preţ ridicolul, excluderea din grup şi castrarea socială într-un ritual inventat de şeful găştii şi continuat de locotenenţii terifiaţi (în ciuda măştii de băiat dur purtate în public) de viitorul imaginat pentru un papă-lapte. Şi totuşi, David Mitchell nu îl aruncă pe acest protagonist cu talent de poet în acea lume din Împăratul muştelor, ci mai degrabă într-o pădure unde se ascund localnicii în jurul cărora puştii ce vor să facă pe grozavii ţes legende înspăimântătoare pentru a se lua la întrecere în expediţiile ce sfideaza pericolul. Lumea acestui bâlbâit ce are mereu cuvintele la el, dar se poticneşte din cauza unor consoane devenite ştreangul unui călău nemilos, este brăzdată de lumina subtilă a ironiei ce păstrează o dâră salvatoare de candoare prelinsă printre secretele ce însoţesc primele scene de amor spionate de puberi, primele soţii ce au ca ţinte spaţiul domestic al adulţilor, mult prea absorbiţi de propriile calcule privind întreţinerea grădinii şi obţinerea unei avansări, şi primele iniţieri dureroase din maturizarea imatură.

Pentru a capta aceste dâre subţiri de lumină în mijlocul umilinţelor îndurate din cauza bâlbâielii, Jason Taylor îşi gaseşte doi aliaţi care îi vor şlefui talentul şi îi vor da acea încredere în sine pe care legăturile cu toţi cei de vârsta lui i-o refuza. Primul este ironia redată în scris, semn al unei şlefuiri interioare care transformă furia celui respins în observaţii care anunţă maturizarea prin conştientizarea propriilor emoţii în raport cu lumea exterioară, însăşi romanul, alcătuit din capitolele în care sunt relatate peripeţiile ce iau cu asalt lumea lui Jason de-a lungul fiecărei luni dintr-un an de viaţă, seamănă mai degrabă cu destăinuirile unui preadolescent aflat, în acelaşi timp, la marginea evenimentelor, şi, totodată, adâncit în ele ca într-o apă ce-i va trece de cap şi în care ar vrea să se scufunde, chiar dacă îi este teamă, sperând să descopere ceva mult mai preţios decât respectul celor de aceeaşi vârstă, dar mai greu de exprimat în afara versurilor. Prin această ironie filtrează şi apoi explorează lumea, chiar şi propria bâlbâială, căreia îi dă numele unui Eu ascuns înăuntrul său – Călăul, gata să-i arate ştreangul ori de câte ori Jason-bâlbâitul vrea să lanseze o rafală de replici inspirate, dar până la urmă preferă să tacă pentru a nu ajunge de râsul celorlalţi atunci când se poticneşte.

Al doilea aliat găsit de Jason este un personaj feminin uns cu toate alifiile cochetăriei rafinate, o misterioasă flamandă cu trecut un pic tulbure, care îl iniţiază nu în tainele sexualităţii precoce, în cazul în care ţi-o imaginai asemenea unei curtezane mature cu aerul obrazniciei rotofeie atribite unei Venere cu trup rubensian şi carnaţie provocatoare chiar şi atunci când este trecută, ci în tainele poeziei, ale literaturii europene, ale graiului franţuzesc şi ale băutului matur, în care bărbăţia constă în stăpânirea şi drămuirea cantităţii potrivite de sherry în preludiul ce anunţă marile voluptăţi de mai târziu. Acestei cunoscătoare într-ale vieţii, care se recomandă sub numele de Madame Crommelynck, nu-i plac băieţeii sfioşi care nu pun în versuri ceea ce gândesc, ascunzându-se după nişte dantelării făcute din cuvinte frumoase, dar serbede. Venită dintr-o altă epocă, pare un extraterestru printre colegii necruţători din lumea lui Jason şi a virilităţii confundate cu hormonii şi manifestările instinctuale primitive. Dar această Madame Crommelynck este departe de a fi o relicvă a unei epoci apuse, devenind protagonista singurului capitol în care lumea chinurilor îndurate de Jason este suprimată. Înzestrată cu flerul ce îi poate oferi acea perspectivă lucidă asupra oamenilor născuţi în perioada în care ea se apropia de apusul existenţei, Madame nu este o stafidită, ci o visătoare care, printr-un sarcasm delicat, îl învţă pe Jason cum să detecteze frumuseţea când nu poate defini Frumosul, evitând inutilul festin al exprimărilor bombastice de amorul calofiliei. Iniţierea literară (şi bahică) pregătită de acest personaj feminin şarmant va deveni ea însăşi un deliciu pentru cititorii împătimiţi, Madame transformându-şi elevul într-un book worm înainte de a fi poreclit Viermele, poreclă ce-i va fi atribuită într-un ritual de ostracizare colectivă prin care Vierme este multiplicat în vocile având forţa unor flegme azvârlite compulsiv.

Cine-l apără până la urmă pe sensibilul Jason într-o mare de oameni ai cavernelor? Greu de bănuit într-o lume a puştilor ce se delectează umilind şi construindu-şi reputaţia pe intimidarea celuilalt, o lume în care adulţii sunt fie absenţi, fie nişte prezenţe de tot râsul, preocupaţi mai mult de oferirea unor sfaturi prin care să-şi consolideze mai degraba propriul statut, decât să ofere modele sănătoase. Dar exact când ţi se va strânge inima când vezi că David Mitchell nu-şi lasă personajul să se bucure de frumuseţile marilor descoperiri ce permit acea trecere de la copilărie la adolescenţă fara a-i pregăti un alt episod umilitor regizat de bătăuşii care îl aşteaptă la cotitură şi ţi se umple paharul revoltei când unul dintre adulţi îi spune că trebuie să accepte că viaţa nu este altceva decât o şcoală de corecţie în care fiecare îşi face dreptate devenind la rândul său un alt bătăuş din mulţimea primitivă, Jason îşi găseşte propriile soluţii care să-l scoată din belele, apelând la gesturi extreme pentru un băiat considerat moale şi pregătit să o-ncaseze oricând şi în orice condiţii, dar inofensive în marea brutalităţii care anunţă trezirea hormonilor la pubertate odată cu obsesia pentru statutul privilegiat în grupul puştilor vânători. Jason scapă de şeful bătăuşilor, se face respectat în felul său, fără pumni, are parte de prima noapte la discotecă, de primul sărut, înfruntă primul sentiment de culpabilitate după accidentul celui care îl chinuia lăsându-i tot felul de surprize cu tentă sadică în penar, apoi învaţă să se desprindă de toate întâmplările ce i-au consumat anul maturizării şi l-au învăţat să accepte despărţiri, asumări timpurii, sfârşituri, dar, mai presus de toate, învaţă să-şi păstreze umanitatea, compasiunea, şi să privească în spatele agresivităţii pentru a-şi lua revanşa într-un mod benign precum umorul şi poezia.

În Omul de ianuarie, lui David Mitchell îi reuşeşte de minune acea captare a tranziţiei de la gândirea magică din copilărie la primele semne ale spiritului de observaţie care poate rezista sub presiunea unor descoperiri (uneori) deloc măgulitoare cu privire la sine şi la realitatea din jur, ce apar odată cu schimbările psihologice din adolescenţă. Este o tranziţie greu de surprins astfel încât să nu afecteze autenticitatea scriiturii, mai ales într-un roman în care toate întâmplările sunt redate prin vocea unui personaj de treisprezece ani, în care au supravieţuit fantasmarea şi escapismul în imaginar, dar într-o formă care începe să se debaraseze de soluţiile oferite de fabulaţia infantilă în favoarea unei ancorări în posibilităţile oferite de realitate. Jason ajunge să-i reziste psihic unui asalt umilitor ce nu-i dă prea mari şanse de a riposta pe măsura, dar nu prin intervenţiile miraculoase venite de undeva din exterior, ci printr-o rearanjare a pieselor de puzzle ce îi compun realitatea de care devine conştient, împărţită între lumea interioară, unde îl caută pe adevăratul Eu, lumea celor de vârsta lui, în grupul cărora vrea să se integreze, lumea lui Eliot Bolivar (pseudonimul sub care îşi publică versurile de care nici măcar părinţii nu ştiu) şi lumea adulţilor ce duc un război absurd şi neasumat până la o decizie finală. Când nu mai este copil, dar nici adolescent încă, Jason găseşte soluţiile magice într-o nouă perspectivă ce-i prezintă de fapt varietatea realităţii imperfecte, ce aranjează în aşa fel totul încât lucrurile din acel ianuarie de la treisprezece ani să fie mai uşoare într-un ianuarie revenit când împlineşte paisprezece ani, mai ales după ce descoperă că lumea injectează mereu finaluri începuturilor.

Omul de ianuarie - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

foto: Tricia Porter (artitudes.altervista.org)/pixabay.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here