Ora de aur – Umorul din pivnita

0
340

Ora de aur este un termen moştenit din fotografie şi cinematografie pentru a descrie lumina stranie ce se revarsă asupra unui peisaj chiar înainte de apus şi imediat după răsăritul soarelui. Poate trezi nostalgii sau alte stări greu de exprimat în cuvinte. Această oră de aur poate face dintr-o privelişte banală un spectacol imortalizat într-o fotografie ce ar putea creşte preţul caselor cu farmec şi poveşti vechi din pitorescul Wendover, un oraş aflat pe malul oceanului, foarte aproape de Boston. Aici, secretul celor mai frumoase case, râvnite de afaceriştii şi de starurile ce visează la acea linişte plină de eleganţa a reşedinţelor coloniale deţinute cândva de famiile cu prestigiu de pe coasta de Est, este ştiut cel mai bine de Hildy Good, o fostă hipioată şi descendentă a faimoasei Sarah Good, una dintre vrăjitoarele din Salem. Aşezată între timp la casa ei şi transformată într-un stâlp al coumităţii, chiar dacă unul prea colorat în anumite momente, Hildy reuşeşte să devină, cu fiecare pagină, acel personaj ce te seduce prin autoirnonia nonşalantă folosită pentru a jongla cu propriile dependenţe şi amintiri întunecate.

Nu încerca să cauţi pe hartă acest Wendover din romanul scris de Ann Leary. Este un oraş inventat, dar care păstrează toate imaginile asociate unui oraş nord-american real, unde se refugiază de obicei high class-ul dornic de a scăpa de tentaţiile metropolei unde şi-a făcut averea. Din lumea noilor veniţi ce au ridicat preţul reşedinţelor vechi de sute de ani şi au transformat Wendover într-un paradis imobiliar cu ştaif şi legende controversate este şi charismatica Rebecca McAllister, soţia cu aer de aristocrată şi corp de vedetă a unui magnat din lumea presei. Între ea şi Hildy Good, femeia care îi vinde una dintre cele mai frumoase case din ţinut, se naşte o prietenie tumultuoasă, în care identificarea şi complicitatea vor ameninţa să arunce în aer atât existenţa celor două protagoniste, cât şi a unui renumit psihiatru ce şi-a încălcat principiile etice pentru a începe o relaţie cu seducătoarea aflată la ananghie, trimisă chiar de soţul ei la terapie (nimeni alta decât Rebecca).

Pe coperta ediţiei din limba română este menţionată promisiunea unei ecranizări mult-aşteptate având în vedere că lui Ann Leary i-a reuşit un bestseller New York Times. Ecranizarea din 2016 ni-i promite pe Meryl Streep şi pe Robert De Niro în rolurile principale. În cazul în care prima informaţie referitoare la roman, ce ţi-a sărit în ochi, este aceasta, atunci vei avea în faţa ochilor imaginea lui Meryl Streep intrând în pielea lui Hildy Good, agentul imobiliar ce reuşea să ghicească trecutul clienţilor ei, dezgropându-le traumele şi secretele transgeneraţionale aproape la fel de bine ca psihiatrul oraşului, devenit amantul prietenei sale Rebecca. Asemenea unei actriţe versatile precum Meryl Streep, nonconformista Hildy Good este capabilă de a lăsa la vedere informaţiile ce îi pun reputaţia în aceeaşi lumină bună, care oferă acea privelişte irezistibilă vazută de la ferestrele caselor de pe urma cărora a devenit cel mai bun agent imobiliar din ţinut. Este jovială, câştigă uşor simpatia şi încrederea clienţilor ei prin discreţie şi lasă impresia că le înţelege defectele şi viciile, renunţând să le arunce privirile dezaprobatoare ale unei soţii şi mame cu trecut ireproşabil, demn de a deveni cartea de vizită a unui orăşel de vis precum Wendover. Hildy Good poate trece uşor de la rolul unei rebele ce făcea autostopul către Woodstock şi se hârjonea pe iahturile străinilor cu băiatul dur al oraşului, admirat pentru corpul de rock star şi trăsăturile virile ale unui amerindian, la doamna elegantă şi independentă, invitată la marile evenimente caritabile.

Cele două feţe ale lui Hildy nu sunt însă despărţite de masca socială întreţinută de ipocrizia necasară pentru alimentarea unei reputaţii impecabile într-un orăşel cu oameni ce vânează sau tranzacţionează case de lux cu poveşti selecte sau, dimpotrivă, excentrice, în sensul scandalos. Hildy îşi asumă problemele (chiar dacă mimează negarea), inclusiv alcoolismul, cu o formă specială de umor, specific lucidităţii trasformate în autoironia molipsitoare, încât pare să-l atragă de partea ei pe cititorul strânjenit atunci când îşi aminteşte anumite episoade ale trecutului său. Îţi vine să o scoţi pe Hildy din paginile cărţii şi o invidiezi pe Rebecca McAllister, cea care şi-a câştigat o asemenea prietenă.

Chiar dacă apariţiile ei la anumite cine simandicoase au fost marcate de euforia bahică dublată de gesturi nepotrivite, Hildy te uimeşte prin talentul ei de a trece peste aceste momente penibile, de a merge mai departe ducând în spate trauma provocată de suicidul mamei, oferindu-ţi imaginea unei femei, care, în ciuda problemelor cauzate de tendinţa de folosi alcoolul pe post de sedativ emoţional, a reuşit să fie un sprijin pentru fiicele ei şi să îşi păstreze propria afacere. Dincolo de acest talent care îi permite slalomul perfect printre dramele personale şi bârfele comunităţii din care face parte, Hildy te atrage şi te face să-i urmăreşti fiecare gând şi replică datorită propriei viziuni nonconformiste asupra tentativei de a sta departe de acool. Momentele de abstinenţă ameninţate de recădere sunt pline de acel umor introspectiv ce se lasă cu multe hohote de râs atunci când îşi priveşte propriile excese legate de alcool sau întrunirile de la Alcolicii Anonimi, la care a fost expediată de fiicele ei îngrijorate după ce lovise maşina poliţiei după câteva pahare la bord.

Pe umerii unui personaj expresiv precum Hildy Good se sprijină toate încercările (reuşite de altfel) ale lui Ann Leary de a scrie un roman care să fie mai mult decât o carte poştală ce imortalizează acel oraş idilic unde locuieşte lumea bună din New England sau decât un reportaj ce îmbină clişeele glossy şi fotografiile dintr-o revistă dedicată amenajarilor domestice de lux, la care tânjesc femeile ce se visează vedetele suburbiilor elegante. Hildy Good a fost înzestrată cu acele trăsături psihologice gata să aducă în prezent secretele din dulapul cu schelete transgeneraţionale. Dacă păstrează pentru clienţii ei peisajele din jurul caselor, livingul impresionant, faţadele în stil colonial şi încăperile plinde lumină, ce dau spre mare, Hildy preferă liniştea sinistră a pivniţei, unde ţine ascunse lăzile cu sticle de vin, de parcă ar fi o adolescentă ce vrea să evite dojeana obositoare a părinţilor înlocuiţi de fiicele hiperprotectoare. În pivniţă eşuează după recăderile discrete, cu excepţia celor însoţite de telefoane date în miez de noapte, de care nu îşi mai aminteşte a doua zi, şi tot în pivniţă găseste un refugiu straniu, unde poate emite sentinţe impregnate de umor negru asupra existenţei sale.

Eu am nevoie de un strop de vin la sfârşitul zilei. Aşa vedeam pivniţa în momentul de faţă – un ecosistem simbiotic de-a dreptul uimitor, din care făceam şi eu parte. De multe ori, când coboram după a doua sticlă de vin, îmi imaginam, nu fără plăcere, că, după ce am să mor, am să mai bântui pe acolo şi că păianjenii, şoarecii şi şarpele or să mă recunoasca chiar şi sub înfăţişarea aia.

Trăsăturile care fac din Hildy Good un personaj de neuitat stau ascunse tot în pivniţa întunecată a personalităţii ei, unde numai un anumit vecin reuşeşte să pătrunda, către final, intrigat de interesul ei pentru nou venita Rebecca. În această pivniţa interioară zace ascunsă moştenirea strămoaşei din Salem, acuzată de vrăjitorie şi posesoare a unei biografii cutremurătoare, din care nu lipsea fragilitatea psihică. Tot în pivniţă zac dependenţele şi amintirile strâns legate de imaginea unei mame, care, asemenea uriaşului naufragiat pe insula piticilor, era incapabilă să sesizeze nevoile afective ale copiior ei ce se simţeau mici atunci când erau neglijaţi. Această paralelă între imaginea casei-domiciliu şi acel simbol psihologic al casei ce devine proiecţia unei lumi interioare nu este trucul specific unui amatorism ce se vrea mascat prin lecturi cu teme psihologice traduse pe înţelesul maselor şi folosite pentru a etala o erudiţie închipuită. Ann Leary transformă aceste analogii psihologice în imagini simbolice pline de înţelesuri oprite să se îndrepte în direcţia clişeelor. Însăşi referirea la procesul din Salem şi la calităţile de clarvăzătoare atribuite lui Hildy este ferită de ridicol deoarece Ann Leary se pricepe de minune să camufleze spectaculosul şi întâmplările inexplicabile trase de păr, având şi un oarecare iz gothic, în scene cotidiene demne de viaţa unui orăşel cochet.

Totuşi, farmecul romanului este sporit de amănuntele întunecate ivite brusc în mijlocul unei scene ce ar fi putut ilustra confortul domestic din faţa şemineului, unde să tot stai cu un pahar de vin. Aceste amănunte insolite şi intempestive amintesc de suspansul unui thriller psihologic, în care maleficul este invizibil, prezent doar în aluzii sumbre. Nu sunt puţine acele pasaje în care simţi că-n mijlocul unui living inundat de lumină se deschide o trapă şi te trezeşti într-o încăpere subterană plină de umezeală şi cu tavanul jos, unde răul nu se zăreşte, dar îl simti prin toţi porii prin care încep să evadeze secrete.

Luminos, dar şi coşmăresc în acelaşi timp, romanul Ora de aur nu îţi permite să te raportezi la el prin emoţii clare. Majoritatea pasajelor transformă lectura într-o călătorie ameţitoare, parcursă cu sufletul la gură, mai ales în ultimele cincizeci de pagini, în care viaţa eroinei se transformă într-un rollercoaster ce o coboară în propriul beci inundat de ape tulburi, apoi o urcă din nou spre lumină, unde o aşteaptă o prezenţă masculină din trecut ce te face să te întrebi dacă i se va face şi lui Hildy Good acea ofertă tentantă, care o va salva de la deteriorare, aşa cum un cumpărător providenţial salva o familie de la faliment când punea ochii pe o casă dărăpănată, dar cu potenţial.

Poti comanda Ora de Aur de aici.

  

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: seasweetie.wordpress.com/www.eriktrautman.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here