Orizontul – Parisul are propriul timp

0
319

Jean Bosmans, un scriitor nostalgic, ajunge să cutreiere un Paris plin de bucle în timp, dorind să o regăsească pe Margaret Le Coz, o bretonă ce s-a născut la Berlin, dar care alesese, în urmă cu două decenii, Oraşul Luminilor pentru a scăpa de un hărţuitor din trecutul mult prea tulbure. Întâlnirea lor a stat mereu sub semnul unui accident, al unui hazard care devine ideal pentru acel Paris al umbrelor mişcătoare, fluide şi iluzorii precum un fum, din romanele lui Modiano, scriitorul clipei evanescente şi al unui oraş magic tocmai datorită schimbărilor ce fac să dispară clădiri, străzi, oameni şi cartiere într-un trecut devenit o succesiune a decorurilor urbane mereu la cheremul unei memorii capricioase precum un regizor ce încă nu ştie cum va arăta imaginea finală.

Hotărât sa repornească pe urmele unei femei misterioase, ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă şi anii în care i se băteau la maşină primele manuscrise, Jean Bosmans, protagonistul romanului Orizontul,încearcă să le dea forme concrete prezenţelor fantomatice adăpostite în memoria lui, prin adăugarea unor nume, date şi numere de străzi şi imobile ce nu i-au mai supravieţuit noului plan urbanistic din Parisul ultimilor ani. Le trece într-un carnet Moleskine (detaliul obsesiv ce revine sub forma unui accesoriu al memoriei nesigure) şi încearcă treptat să încropească nişte amintiri coerente din acele piese de puzzle care se încăpăţânează să nu formeze o imagine finală completă. Dar golurile dintre piese nu au fost niciodată un motiv de frustrare pentru personajele create de Modiano, ci o sursă de voluptăţi în care nostalgia, iubirile din trecut, acea senzualitate sumbră din fotografiile interbelice şi fiorii muţi ai suspanusului creat de fauna clandestină a străzilor înţesate de cabarete şi hoteluri ieftine de pe Malul Stâng se contopesc în mirajele create de o ambiguitate vitală pentru atmosfera ce-i seduce pe citititorii lui Modiano, făcându-i dependenţi de un Paris pe care nu-l vor cutreiera, deoarece s-au născut prea târziu.

Protagoniştii lui Modiano par nişte adepţi incurabili ai unei credinţe bazate pe mitul eternei reîntoarceri. Iau la pas capitala franceză cu acea stranie luciditate introspectivă care le permite să accepte himerele şi iluziile unui timp ce le joacă feste. Datorită acestui timp sunt capabili să creadă în sfârşit că şi-au regăsit iubirile pierdute chiar dacă sunt întruchipate de o trecătoare anonimă ce le aminteşte de femeia ce le-a marcat existenţa, ingnorând faptul că anonima trecatoare are de fapt vârsta pe care femeia din amintirile lor o avea cu douăzeci de ani în urmă. Dar timpul real este anulat în Parisul interior, unde fiecare arondisment, fiecare labirint de străzi dosnice şi fiecare mal îşi are propria cronologie, reprezentând o ruptura de nivel, o fragmentare a realităţii, încât protagonistul ajunge să se întrebe dacă nu cumva a uitat să mai distingă timpul subiectiv de vis, iar evenimentele din trecut nu sunt decât nişte plăsmuiri ale unui minţi captive în trecutul devenit sursa nostalgiei dulci, precum şi a spaimelor, a identităţii volatile, dar şi a unui paradis efemer precum o promisiune a unei voluptăţi fără sfârşit în cartierele boemilor.

Spre deosebire de alte romane ce l-au făcut cunoscut şi în rândul cititorilor din România în ultimii doi-trei ani, cum sunt Câinele-fantomă sau Cafeneaua tinereţii pierdute, Orizontul prezinta un Modiano ce le permite personajelor să părăsească acea zonă vagă, nebuloasă, plină de fantome, pentru a deveni protagoniştii unei poveşti în care suspansul oferă densitate atmosferei pâcloase şi carnalitate prezenţelor ameninţătoare, care în alte cărţi scrise de Modiano rămâneau nişte figuri enigmatice captive pentru totdeauna în fotografiile sepia. Deşi pericolul ajunge să le redea corporalitatea acelor fantome din trecut, pe care le face să semene cu psihopaţii dintr-un film psihologic noir, creând o atmosfera dezolantă precum lumea protagonistei orfane din Micuţa Bijou, acest roman abundă şi de pasaje senine, demne de legendele acelui Paris în care artiştii şi visătorii căutau însetaţi lumina ireală din Montmartre, şi nu de puţine ori vei avea impresia că ajungi să dai paginile unui album în care alternează fotografiile pline de umbre misterioase, realizate de Brassai, cu imaginile bonomilor ce se abandonează privirilor ademenitoare în lumina caldă a cafenelelor (deja) emblematice sau a străzilor inundate de nuanţele serene ale unui Paris dezinvolt şi nonşalant prin care se plimbau Jean Seberg şi Jean-Paul Belmondo într-un film de Godard.

Romanul este mai mult decât obsesia unei iubiri ce se vrea regăsită de către un protagonist sedat cu plăcerea clipei trecătoare. Este, de fapt, declaraţia de iubire subtilă pentru acel Paris al orizonturilor neobturate de schimbările ce invadează intruziv un timp subiectiv şi de construcţiile înalte care anulează lejeritatea unui spaţiu deschis, aparţinând celor fără ţintă din acei ani nebuni pe care s-a clădit întreaga mitologie a oraşului.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Henri Cartier Bresson (www.abbeville.com/www.urban-photography-art.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here