Oscar si Tanti Roz – Micul Print al lui Eric Emmanuel Schmitt

0
340

Sunt unele carți care îți rămân în gând și te reîntorci la ele. Le răsfoiești din când în când, le recitești, ți le amintești. Oscar și Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt este o astfel de poveste, scrisă pentru cei mici, pentru cei mari și pentru oricine știe să o descopere.  Are același farmec special pe care l-am regăsit în Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery. E acea poveste frumoasă care îți dă curaj, încredere, te face să zâmbești și te captivează.

Pe scurt, Oscar este un băiețel de 10 ani, bolnav de leucemie, care înfruntă lașitatea celor mari și înțelege, cu o luciditate uimitoare, că mai are câteva zile de trăit. Tanti Roz, o infirmieră bătrână, îi devine cea mai bună prietenă. Ea este singura care îi spune adevărul în ceea ce privește boala, fiind și cea care, pe lângă poveștile năstrușnice cu luptătoarele de wrestling, îi propune două jocuri. Astfel, îl îndeamnă să îi scrie lui Dumnezeu ce îi trece prin cap, ce își dorește, ce simte, pentru a-i fi mai ușor. Oscar nu crede în Dumnezeu și totul i se pare o grozăvie până când constată că acesta îi devine prieten. Tot Tanti Roz îi propune să-și trăiască cele câteva zile rămase, ca pe o viață întreagă. O zi cât 10 ani, frumoasă și dureroasă născocire, nu?

Oscar își trăiește astfel adolescența, iubește, se căsătorește la treizeci de ani, are mari decepții, se bucură de fiecare zi și trăiește totul cu o intensitate amplificată. Obosește, îmbătrânește, însă nu se teme niciun moment. Dumnezeu îi devine singurul aliat și singurul căruia, într-un final, îi va permite să-l trezească.

N-aș vrea să se înțeleagă că Oscar și Tanti Roz este un îndemn habotnic, ci dimpotrivă. Dumnezeul lui Oscar este un personaj prietenos pe care băiatul îl întreabă insistent care îi este adresa, îl roagă să îi spună ce cadou să îi ofere de ziua lui, îl ceartă sau îl alintă, iar toate scrisorile le semnează cu “Te pup. Pe mâine, Oscar”.

În loc de încheiere vă las un gând frumos din lumea lui Oscar:
“Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.”
 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here