Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre adolescenta la feminin

0
880
Eric-Emmanuel Schmitt rămâne un optimist chiar şi atunci când vorbeşte despre tragedii, despre acele gânduri malefice având urmări ireversibile, iar acest optimism privind capacitatea omului contemporan de a fi deschis revelaţiilor adânci despre greşelile sale şi despre legăturile cu semenii te poate face dependent de romanele şi povestirile scrise de el, sau, dimpotrivă, îţi vine să-l scuturi cu furia prin care vrei să-i aplici un duş rece unui visător de care ţi-e milă când îţi imaginezi ce-l aşteaptă în lumea dezlănţuită. Deşi romanele sale au o candoare şi o jubilaţie delicată şi luminoasă, atribuită cărţilor adresate mai mult femeilor, atunci când scrie numai despre ele îi dau dreptate şi bărbaţii, ce-l susţin ori de câte ori îşi imaginează nişte personaje feminine ce deţin arta minciunii seducătoare şi deopotrivă strivitoare când scapă de sub control, mai ales când protagonistele sunt nişte adolescente.
Otrava iubirii trezeşte nişte ecouri empatice mai ales dacă aparţii genului feminin. În stilul său, care îmbină compasiunea, viziunea pozitivă asupra naturii umane şi a capacităţii ei de a gasi sensuri profunde pentru a deveni conştientă de sine în urma greşelilor devastatoare şi umorul reconfortant, Eric-Emmanuel Schmitt vrea să te ducă înapoi în acea perioadă în care prieteniile îţi alinau toate problemele din anii de liceu, în care treceai de la agonie la extaz în câteva minute dacă îl vedeai pe cel dorit cum trece nepăsător pe lângă tine, dacă perechea de blugi ce te-ar fi transformat într-o prezenţă irezistibilă nu te mai încape, dar este perfectă pentru silueta de clepsidră a celei care îl vânează pe tipul pe care îl pandeai de multă vreme, dacă lipsa unei invitaţii la o petrecere te făcea să te simţi exclusă, dacă pasiunea pentru lectură îţi atrăgea porecla de fraiera clasei sau dacă nu te mai recunoşteai de la o zi la alta observându-ţi la rece trasformările afective. Era perioada în care grupul de prietene devenise o nouă familie, ce te consola atunci când ai tăi ajungeau să consideraţi insuportabili şi distanţi ori de câte ori le contraziceai aşteptările. Era noua familia care ţi-a ţinut spatele când apariţia unei rivale năştea un război al orgoliilor umilitor, dar ivirea unui trofeu amoros la orizontul aşteptărilor adolecentine putea roade fidelitatea, punând la încercare devotamentul din acea nouă familie găsită în anii de liceu.

Cunoscându-l pe Schmitt dreptun apărător al părţilor bune din fiecare, nu te aştepţi, pe bună dreptate, la un roman despre consecinţele nefaste ale trăirilor adolescentine scăpate de sub control, în schimb eşti curios în legătură cu noul mod în care îşi va înveli mesajul pozitiv şi mai ales minciunile şi jocurile psihologice puse la cale de personajele sale feminine (că doar este un maestru al feminităţii înşelătoare şi inventive). Totuşi, Eric-EmmanuelSchmitt are de gând să dea o lecţie mai dură despre maturizare până să ajungă la mesajul luminos.

Cele patru personaje feminine din Otrava iubirii – Julia, Colombe, Raphaelle şi Anouchka – sunt precum o armată (inofensivă, ce-i drept) când una dintre ele are probleme legate de separarea părinţilor, de întârzierea mesajelor venite de la băiatul ce îi provoacă insomnii (mai mult prin absenţă decât prin prezenţă), de lumea unor adulţi de neînţeles. Baza de întâlnire a combatantelor înarmate doar cu sfaturi de viaţă (din fericire) şi nu cu strategii de punere la pământ a stimei de sine din arsenalul inamicului, este cafeneaua preferată, unde vorbesc despre băieţii inaccesibili, despre părinţii care se comportă prosteşte, despre noul an de liceu şi despre importanţa prieteniei care le alină tristeţea când îşi dau seama că sunt (încă) singure la vârsta goanei după validare alături de un partener demn de a fi etalat pe holul liceului. Discuţiile în care trec de la băieţi la binefacerile prieteniei, ce pot eclipsa avantajele amoroase, par desprinse din varianta pariziană, pentru adolescenţi, a serialului Sex and the City, doar că sexul se rezumă la fantezii…până când una dintre ele rupe tăcerea când îşi jurau prietenie veşnică pecetluită de castitatea singuraticelor neînţelese de cei din tabăra masculină, scrijelindu-şi numele pe un lacăt prins de faimosul Pont des Arts pentru a sfida toate cuplurile perfecte ce-şi fac jurăminte. Mărturisirea uneia dintre prietene, care şi-a pierdut deja virginitatea în vacanţa de vară (culmea, era şi fata cuminte a grupului ce ştia versurile lui Shakespeare mai bine decât versurile melodiilor la modă) pune la încercare devotamentul grupului. Toate încep să se întrebe dacă este ceva greşit la ele de nu au fost încă ţinta unor avansuri care să le încingă hormonii încât să lase inhibiţiile de-o parte, încep să se compare cu prietena pe care nu ar fi considerat-o nicicând capabila de a stârni un băiat, apoi încep să detecteze cât mai multe semnale trimise de colegii de liceu care le-ar fi putut scăpa de ruşinoasa virginitate.

În timp ce prietena care le-a luat-o înainte este preocupată din ce în ce mai mult de piesa de teatru regizată de unul dintre profesori, în care ea a primit mult-visatul rol al Julietei, celelalte se concentrează asupra propriilor relaţii şi bătălii cu sexul opus. Reacţiile şi gândurile secrete sunt consemnate într-un jurnal (întreg romanul este o alternanţă a însemnărilor din jurnalul fiecărei protagoniste, astfel încât stările descrise să pară o reacţie faţă de comportamentul prietenelor), iar Schmitt devine un observator abil şi plin de umor al schimbărilor din adolescenţă, al debusolării apărute în urma reacţiilor impetuoase şi a unui amestec de neînţeles între devotamentul faţă de cele mai bune prietene şi otrăvitoarea invidie apăruta în urma comparării cu acestea, mai ales în urma ecourilor trezite (sau nu) în rândul băieţilor populari din liceu, reacţii ce pot delimita graniţa dintre acceptare şi exludere, dintre ostentativa etalare a primelor semne ale transformării corporale şi nesinguranţa legată de confirmarea feminităţii.

Vestea că prietena pe care o credeau îndrăgostită doar de Shakespeare şi-a pierdut virginitatea cu unul dintre conaţionalii postumi ai marelui dramaturg naşte reacţii şi gânduri diferite, profunde şi comice în acelaşi timp, pe care Schmitt le îmbină într-un cocktail de reflecţii adolescentine spumoase, astfel încât să îţi prezinte motivele şi temerile fiecărui personaj în parte. Raphaelle, cea mai deşteaptă elevă a clasei, dar şi o tocilară de gaşcă usor de infiltrat în lumea băieţilor, care o percep mai degrabă în postura de camaradă (de unde şi neîncrederea ei în calităţile feminine), începe un demers asociat unei investigaţii detectiviste când acceptă invitaţia unei mame obsedate de hainele ce-i ascud vârsta de a vizita Londra pentru o sesiune de shopping. Printre cumpărăturile ca între fete, dă peste băiatul ce i-a dezvirginat prietena şi descoperă că acesta îi acordă o atenţie neaşteptată de ea, fata ce se credea luată drept baieţoi şi tovarăş de bere, nicidecum iubita după care unui adolescent i se incing călcâiele, mai ales dacă afiseaza nonşalanţa unuia desprins parcă din grupul obraznic de fani ai unei trupe de rock britanic. Începe să întreţină o corespondenţă electronică asiduă, găsind un alibi moral în faţa trădării -tipul nu i-a promis nimic prietenei ei şi oricum avea de gând să o lase mai moale cu ea, considerand-o nimci mai mult decât o aventură de-o vară. Dar să o lăsam şi noi pe Raphaelle să penduleze între euforia primei atracţii împărtăşite şi vinovăţia faţă de prietena ce primeşte la rândul ei confirmări din partea aceluiaşi tip, şi să vedem ce fac şi celelalte trei prietene. Colombe, devenită cea mai sexy fată din grupul celor patru, începe să le dea atenţie băieţilor ce o curtează, în timp ce prietenele ei considera nevoia de a fi percepută în calitate de seducătoare drept semnul unui comportament de pipiţă uşoară. În timp ce jonglează cu admiratorii, îşi dispută acelaşi băiat cu altă colegă, pe care, bineînţeles, o urăşte şi îi atribuie în sinea ei numai defecte. Doar Anouchka pare mai puţin năbădăioasă, până când, la o petrecere, îi atrage atenţia un băiat din ultimul an de liceu, care dă semne că nu i-ar fi teamă de încălcarea un vechi tabu din liceu: elevii din anul terminal nu trebuie să întreţină legături cu elevii din penultimul an (din rândul cărora fac parte şi cele patru prietene).

Viaţa de liceu poate fi şi un câmp de bătălie între taberele formate din elevi ce au preferinţe muzicale diferite, care fac parte din alte clase sociale sau trebuie să respecte regulile nescrise ale unei ierarhii şcolare. În liceul protagonistelor, adevăratul război psihologic se dă între elevii din anul terminal şi cei din penultimul an. În timpul selecţiei pentru spectacolul Romeo şi Julieta, se vrea găsirea unor actori din aceste două tabere ce-şi disputa pasiv-agresiv teritoriul. Julieta va fi jucată de una dintre cele patru prietene, aşadar este nevoie de un băiat din anul terminal. În urma luptei îndelungate cu teama băieţilor faţă de manifestarea verbală a trăirilor profunde, mai ales când sunt nevoiţi să folosească doar nişte cuvinte elegante, considerate armele fătălăilor, se găseşte un elev curajos, faimos datorită legăturii sale amoroase (dar mai ales sexuale) de lungă durată. Când victoria împotriva băieţilor ce se fereau de replicile înamoratului Romeo, preferând mai degrabă să-şi îndrepte ochii spre tavan decât spre balconul Julietei, spectacolul este pus în pericol de inexplicabilul act de vandalism la care s-a dedat liceanul din rolul lui Romeo (explicat însa de Schmitt printr-o analiză psihologică avand o tentă psihanalitic-transgeneraţională, în spiritul şcolii franceze postbelice). Atunci, Raphaelle, care tot visează la băiatul ce i-a furat virginitatea prietenei trădate, distribuite în rolul Julietei, îşi reaminteşte de latura ei masculină şi accepta rolul îndrăgostitului din Verona ce o sfârşeşte tragic. Această decizie ce pare a duce spre o parodie a spectacolului oferit în 1846 de surorile Cushman, prevesteşte un final neaşteptat al piesei ce invadează realitatea printr-o întorsatură neaşteptată a situaţiei, deşi începutul romanului considerat un pandant pentru jucăuşul titlu Elixirul dragostei anunţă o poveste reconfortantă într-o mare agitată de romane-cult în care sunt explorate doar episoadele tulburătoare ale adolescenţei, ce lasă răni adânci.

Otrava iubirii - main imageEric-Emmanuel Schmitt are talentul de a scoate la suprafaţă contradicţiile din lumea emoţională a unor adolescente. Bravează în relaţia cu alţii, dar sunt gata să pulverizeze oglinda găsindu-şi defecte. Au tendinţa de a pune mereu etichete, deşi comportamentul şi motivele celor din jur sunt o enigmă. Visează la o viaţă aventuroasă, dar şi la un spaţiu securizant. Sunt măgulite când au parte de atenţia oferită de băieti, dar şi de provocările unui inaccesibil. Vor tandreţe, dar şi momente pline de neprevăzut, de reacţii tumultuoase care să condimenteze un preludiu. Vor să fie considerate femei, dar să rămână încă nişte copile în ochii părinţilor care trebuie să le protejeze. Vor să fie partenere egale în dialogul cu părinţii, dar nu sunt gata de a-şi asuma responsabilităţile precum un adult. Iubesc viaţa şi vor să se agaţe de orice moment de euforie, dar teama de a le fi date în vileag minciunile ajunge să escaladeze spre un final ameninţător, mai ales când este vorba despre o rivalitate ce va evolua tăcut.

Otrava iubirii scoate la suprafaţă, înca o dată, binefacerile îndrăgostirii, dar şi confuziile iscate de revelaţiile afective ce transformă vieţile protagonistelor într-un roller coaster ce le dă existenţa peste cap din cauza reacţiilor ce ard mocnit până să devina greu de controlat şi de exprimat. Viaţa fiecăreia devine un parc de distracţii unde se trece pe neaşteptate de la standul cu brioşe la maşinăriile dătătoare de senzaţii tari, la limita dintre plăcerea eliberată odată cu adrenalina şi teama. Explorând o lume feminină în perpetuă schimbare, Eric-EmmanuelSchmitt evită să redea agresivitatea directă, fizică, livrată în ritualul hărţuirii celui diferit, a celui ce nu se poate sau nu vrea să facă parte din grupul celor populari, aşa cum se întâmplă în romanul Omul de ianuarie, al lui David Mitchell. Protagonistele din Otrava iubirii au parte, în schimb, de toxicitatea propriilor emoţii şi acţiuni autodistructive raportate la dificultatea de a se accepta şi de a rezista unei frustrări legate de iluziile amoroase neconfirmate de realitate, dar mai ales, de toxicitatea unui joc psihologic regizat de una dintre ele, scăpat apoi de sub control.

Otrava iubirii reîmprospătează apetitul pentru dialogurile despre limitele prieteniei, despre stabilirea graniţelor individuale în relaţiile din interiorul unui grup, despre nevoia de apartenenţă, dar şi de afirmare a unei autonomii afective ce poate deveni o provocare pentru ceilalţi prieteni, care se simt excluşi. Eric-Emmanuel Schmitt prezintă cu multă delicateţe acea foame de afecţiune a unui adolescent, de cele mai multe ori tradusă prin atenţie, complimente, atingeri securizante care să însoţească primele explorări sexuale şi, poate mai presus de toate, printr-o prezenţă necondiţionată a celor mai buni prieteni atunci când se simte singur sau abandonat. Marea problemă spinoasă este acel exerciţiu de înţelegere empatică a motivelor din spatele unor acte de aşa-zisă trădare a celei mai bune prietene la vârsta la care dezamăgirile pot naşte mai degrabă acuze şi reacţii afective precum un cocktail Molotov.

Otrava iubirii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

feature image & article image: Rene Lalique, www.veniceclayartists.com/wikipedia

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here