Ouale lui Tarzan – Un documentar despre o distopie reala

0
289

Ouăle lui Tarzan este un documentar despre care poţi spune că îţi arată realitatea unui loc mai puţin cunoscut şi explorat în cinematografie. O terra incognita pentru occidentali, un tărâm exotic şi pentru mulţi estici, deşi nu este greu de ajuns la el. În acest loc s-a petrecut un episod şi mai puţin cunoscut (în zilele noastre) al istoriei, considerat a fi controversat şi născător de mituri cu genii malefice, la graniţa dintre ştiinţă, utopie SF şi grotesc.

Deşi este un documentar ce intrigă şi naşte întrebări legate de istorie şi (in)umanitate, modul în care Alexandru Solomon pune cap la cap informaţiile te face să te întrebi dacă este real ceea ce vezi pe ecran. Dacă nu cumva urmăreşti un hibrid între un mockumentary şi ecranizarea experimentală a unui roman distopic. Acel gen de roman în care apar nişte cercetători excentrici, la limita nebuniei, un decor futurist devenit o ruină în urma unei invazii şi o ţară inventată, dar ai căror locuitori îşi revendică dreptul la recunoaşterea identităţii naţionale şi la prezentul palpabil, deşi timpul patriei lor pare să fi stat în loc. Dar în acest film, ţara este cât se poate de reală, chiar dacă nu este recunoscută oficial. Este vorba despre Abhazia, una dintre acele republici caucaziene separatiste. Aici, în anii ’20, se spune că Ivanov, un mare cercetător a încercat hibridizarea fiinţei umane cu maimuţele aduse din vestul Africii pentru cercetări. Se crede că se dorea crearea unui om nou, mai puţin inteligent, dar mai eficient în aplicarea ordinelor staliniste. Un om care să facă parte dintr-o armată indestructibilă a viitorului.

foto: www.ceaucinema.ro

După ce a citit despre experimentul nebunesc al lui Ivanov, ce pare ireal în zilele noastre, regizorul Alexandru Solomon s-a dus în Abhazia. Ajuns în oraşul (devenit capitală) Suhum, a vrut să vadă ce s-a ales de institutul de cercetare unde se foloseau primatele în scop experimental.

În imaginile de la începutul filmului, pe al căror fundal un voice over spune legenda locului, Abhazia pare mai degrabă un colaj suprarealist. Vezi un loc unde eleganţa caselor vechi, ce amintesc de un oraş-port interbelic, se învecinează cu grandomania exprimată prin construcţii sovietice aproape lăsate în paragină, ivite dintre palmieri. Legenda povesteşte despre o grădină a raiului oferită abhazului de către Dumnezeu, iar mişcările camerei îţi dau impresia că se află în căutarea acestei grădini, aşa cum şi-o imaginează mulţi – cu vegetaţie şi palmieri (capitala Abhaziei are o climă subtropicală). În această grădină dai de o statuie uriaşă reprezentând o mainuţă trufaşă, despre care afli că este de fapt un monument închinat unui animal ce a contribuit la ştiinţă în urma experimentelor la care a fost supus. Cercetătorii au folosit maimuţele aduse din Africa în Suhum pentru descoperirile din endocrinologie şi tot de aici au provenit şi maimuţele trimise de sovietici în spaţiu (apar nişte imagini poetice în care pereţii terni ai institutului devin ecranul de proiecţie a unor filme din arhivă, cu maimuţele în costum de astronaut).

foto: vocea.biz

De la statuia maimuţei eşti purtat chiar în camerele unde sunt ţinute şi azi aceste fiinţe sacrificate pentru experimentele institutului din Abhazia. Stupefiat şi revoltat, vei auzi angajaţii declarând că azi respectă normele internaţionale. Că le sedează înainte de a le recolta sânge. Că le oferă hrană şi mai mult spaţiu decât înainte. Într-adevăr, nu vezi detalii şocante, însă imaginea captivităţii lor într-o cuşcă destul de mică este suficientă pentru a le ridica tensiunea iubitorilor de animale care luptă pentru drepturile lor.

foto: https://1music.ro/news

Ouăle lui Tarzan este un film pe care îl poţi caracteriza mai degrabă prin cuvintele: insolit, original şi atipic. Este un documentar polifonic şi multistratificat, ce leagă povestea institutului de cercetare, îngheţat într-un trecut glorios utopic, de rănile unei istorii recente. Alexandru Solomon vrea să risipească dorinţa unor spectatori de a fi ghidaţi spre o anumită interpretare clară. Rezultatul este mai degrabă derutant precum istoria Caucazului în ochii străinilor. Informaţiile sunt verificate şi bazate pe o documentare îndelungată, cu multe surse, însă filmul oferă mai degrabă întrebări decât răspunsuri, îmbinând ştiinţa şi filosofia, dar fără a face evident acest aspect.

În ciuda imaginilor cu maimuţe captive, mulţi vor aprecia estetica documentarului, ce trimite spre stranietatea unui film experimental cu tentă existenţialist-poetică. Ar putea fi perceput asemenea unui film ce pleacă de la o realitate localizată geografic, dar care te va trimite într-o lume inventată, paralelă. Este precum o realitate în care luciditatea se dizolvă într-o atmosferă nelumească, unde ambiguitatea şi ieşirea din timpul prezent sunt la ele acasă. Iar această impresie pare asumată de regizorul Alexandru Solomon tocmai prin decizia de a fragmenta adevărul unilateral (căutat în anumite documentare) prin multitudinea de perspective ce-l relativizează. Perspectivele variante sunt oferite de angajaţii institutului. Ei fac parte din generaţii diferite, cu opinii divergente asupra legăturii şi asemănării biologice dintre om şi primate şi despre modul în care teoria evoluţionistă se împacă, sau nu, cu nevoia omului de spiritualitate, de a crede în Dumnezeul ce a creat lumea, găsit prin religie.

foto: youtube/trailer

Descoperi astfel tipologii diferite de angajaţi şi de cercetători. Vei fi revoltat de răceala  unora în relaţie cu maimuţele-cobai, pusă pe seama dezumanizării. Vei fi înduioşat, în schimb, de legătura maternă dintre o femeie ce lucrează la institut şi un pui de maimuţă pe care l-a luat acasă, pentru a-l ţine departe de experimente. Unii angajaţi vor confirma imaginea detaşată a omului de ştiinţă aflat deasupra moralei şi a milei faţă de animalele supuse experimentelor. Pentru ei, scopul cercetării scuză mijloacele. Alţii vor aminti de imaginea geniului a cărui inteligenţă superioară a devenit arma expansiunii sovietice în lumea ştiinţei.

Angajaţii mai tineri voi uimi prin întrebările cu tentă filosofică, prin care vor să înţeleagă coexistenţa, în viaţa lor, a credinţei şi a fidelităţii ştiinţifice faţă de teoria evoluţionistă. Vei descoperi astfel o contradicţie în interiorul fiecăruia, dar la care ei se raportează ca la un dat firesc. Prin intermediul perspectivei oferite de cercetătorii din noua generaţie va deschide Alexandru Solomon o fereastră ce face legătura dintre un timp îngheţat, captiv în clădirile institutului, şi prezentul inflamabil al Abhaziei. Una dintre cercetatoare va aminti de patriotismul abhazilor ce îşi doresc o ţară a lor, independentă. În anii ’90, abhazii s-au luptat cu gruzinii pentru a se desprinde de Georgia. Independenţa lor – câştigată în urma unui război sângeros, ale cărui urme se văd în imaginile clădirilor devastate şi ale ruinelor ce-ţi dau impresia unui oraş ce şi-a pierdut splendoare de altădată – nu este recunoscută decât de Rusia.

Documentarul lui Alexandru Solomon poate fi considerat şi o imersiune stranie într-un spaţiu aflat între două lumi şi mai multe epoci. Te vei întreba, la un moment dat, unde se termină veridicitatea informaţiilor şi unde începe fantasmagoria cu iz distopic, nefiindu-ţi clară delimitarea. Iar această percepţie a bizarului îţi este indusă de alternanţa dintre imaginile ce surprind interiorul clădirilor sovietice şi exterior. În afara institutului descoperi o altă lume, reprezentată de poveştile unor localnici ospitalieri, de farmecul oraşului vechi, pre-sovietic, sau de peisajele specifice unei clime subtropicale, în care marea şi muntele se întâlnesc.

Prin introducerea informaţiilor privind istoria recentă a regiunii, Alexandru Solomon îţi consolidează impresia că te afli în faţa unei realităţi confirmate prin date obictive, dar care va continua să rămână suspendată în altă dimensiune, de parcă ar exista o rupere de nivel între timpul Abhaziei şi al nostru. Modul în care se îmbină imaginile unui institut în care se făceau experimente considerate azi halucinante – într-o perioadă în care luciditatea era înlocuită de utopie (catalogată drept o distopie de către democraţiile occidentale) – cu prezentul Abhaziei te lasă năucit, suspendat între certitudini şi confuzie. Iar această oscilaţie nu apare în urma unei desincronizări între informaţiile prezentate sau a unei scăpări legate de coerenţa lor în rezultatul final. Pare pare mai degrabă una căutată special pentru a te face să treci la următorul nivel – al reflecţiei asupra naturii umane, percepţiei legate de timpul istoric, de legitimitatea revendicării unui teritoriu şi de identitatea în relaţie cu ţara natală.

Ouăle lui Tarzan impresionează nu doar prin noutatea informaţiilor sau prin imaginile captivităţii în numele unei idei (considerate) halucinante. Îţi rămâne în memorie mai ales prin modul de a creea vizual experienţa irealului pornind chiar de la realul atestat documentar. La final îţi vei aminti de impresiile intraductibile rămase în urma unor lecturi în care ficţiunea este invadată de amănunte ştiinţifice futuriste sau monstruoase, iar detaliile ştiinţifice sunt manipulate astfel încât să creeze o atmosferă atemporală, suprarealistă, fără a fi alterate detaliile palpabile, verificabile.

Citeşte şi Closeness – Un debut memorabil la Cannes

Munţii Înalţi ai Portugaliei – Locul alinărilor ciudate şi al nostalgiei suprarealiste

Closeness – Un debut regizoral (in lungmetraj) memorabil, care ne face sa asteptam urmatoarele filme ale lui Kantemir Balagov

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here