Pacific Rim – In Oceanul Pacific, inota un blockbuster mic

0
325

A-i reproșa lui Pacific Rim (Cercul de Foc) abuzul de clișee, intriga previzibilă sau lipsa de profunzime e totuna cu a pretinde un doctorat în chimie unui fotomodel aspirant. Nu că nu s-ar mai fi făcut (un reputat critic american vorbea despre I Spit on Your Grave, cel din 1978, ca fiind întru totul lipsit de calități artistice, de parcă asta era chestiunea), dar, în general, nu trebuie să ceri de unde nu e (și în cazul de față, fără să fie nevoie să fie, ceva e).

Sigur că filmul lui del Toro e un colaj, întrebarea care se pune e dacă acest colaj funcționează sau nu. Sigur că majoritatea actorilor țipă, sau mai bine zis gâjâie, când vorbesc, ca și cum tocmai s-ar fi vindecat de guturai, și sigur că nu trebuie să știi cine-s Lang și Murnau ca să-ți dai seama că, mai devreme sau mai târziu, Raleigh (Charlie Hunnam), pilot retras din activitate, o să cunoască din nou gloria și că un love story adiacent se va înfiripa (doar că pretendenta apare periculos de târziu, până atunci eroul fiind înconjurat aproape exclusiv de persoane de același sex). De asemenea, nu e necesar un IQ peste 100 să te prinzi că civilizația umană nu va fi ștearsă de pe fața Pământului, iar dacă toate acestea împreună nu deranjează, e pentru că Pacific Rim e un blockbuster care își face treaba și mai mult decât atât: e mai multe blockbustere în același timp.

E film de razboi, e SF, e film de aventuri old school(atunci când doctorul Newton Geiszler, interpretat de Charlie Day, trebuie să dea de șeful unei rețele de traficanți cu organe), e mecha, adică film cu transformeri, și e kaiju, adică film cu monștri care terorizează mari orașe. În același timp, are și ceva din clasicul film cu bătaie vandammian (minute bune, Raleigh înfrânge tot soiul de adversari, în luptă dreaptă, într-un ring), în timp ce finalul e tipic pentru Bond-urile din anii ’60 (eroul și prietena lui, împreună pe o capsula high tech convertită în luntre, după ce tocmai au salvat lumea). Pe scurt, de toate pentru toți.

Deosebit de interesante sunt stereotipurile pe care Cercul de foc, un film în care toate națiile se unesc ca în cele mai înfocate imnuri hippie, le exploatează. Opoziția cea mai evidentă este cea dintre britanici și americani. Comandantul Stacker Pentecost (Idris Elba) e britanic, la fel și doctorul Hermann Gottlieb (Burn Gorman). Amândoi sunt caracterizați de același fixism: regulile sunt reguli, în cazarmă și în laborator deopotrivă. Această strictețe de care cei doi dau dovadă e prezentată ca fiind un handicap și îi face să fie mai degrabă nesuferiți. Deși rigurozitatea se presupune a fi o calitate mai degrabă decât un defect, ea devine o vulnerabilitate atunci când nu ia seama de realitățile din teren, în cazul de față, de excepțiile de la regulă. Altfel spus, de genialitatea americanilor. Teoretic, atât Pentecost, cât și Gottlieb au dreptate, și ascultarea pe care o cer din partea celorlalți pare a se justifica (dacă subalternii n-ar mai asculta de comandant, și-ar pune în pericol propria lor viață, dar și pe cea a tuturor celorlalți. O miză destul de mare, s-ar spune). Însă nu doar obediența e o valoare cardinală în lumea Cercului de foc, ci și inițiativa personală, atunci când vine din partea cui trebuie. Doctorul Geiszler și protagonistul fac cum îi taie capul pentru că ei sunt altfel. Altfel decât masa amorfă care ascultă discursul churchillian al lui Pentecost și aclamă, cu pumnul ridicat în aer. Americani fiind, ei au dreptul să manifeste inițiativă, și cine li se pune în cale se vede nevoit să cedeze sau sfârșește rău.

Negativul biped al filmului este pilotul Chuck Hansen (Robert Kazinsky), care trebuia să fie altceva decât american sau britanic și s-a hotărât să fie australian (cum de nu e francez, mare minune). Acesta cutează să fie mai rebel decât protagonistul, care e deja destul de rebel, și îl înfruntă cu fiecare ocazie. În primă fază e pus la locul lui, apoi e impresionat de talentul și de mărinimia eroului, așa că pactizează cu acesta, iar spre final, atât el, cât și Pentecost, își dau viața pe altarul mai binelui general, astfel plătind simbolic pentru cutezanța de a-l fi deranjat pe Raleigh.

În acest peisaj beligerant, fac o notă aparte rușii filmului (care conduc un transformer de pe vremea lui Pazvante, dar care e atât de trainic încât încă funcționează), dimpreună cu asiaticii, care la rândul lor nu deranjează pe nimeni (mai mult, lui Mako/Rinko Kikuchi, de două ori neajutorată, ca femeie și ca persoană fără pașaport american, îi e rezervată onoarea de se lăsa salvată la momentul oportul de către partenerul ei de pe partea corectă a Pacificului).

Acțiunea se petrece în cea mai mare parte la Hong Kong, ceea ce nu e altceva decât un omagiu adus genului kaiju, laolaltă cu unele tehnici de filmare pe care spectatorii mai tineri le vor recunoaște din serialul TV Power Rangers, dacă nu din primele filme japoneze cu Godzilla. Și prin acest tip de împrumuturi, filmul lui Guillermo del Toro e un spectacol, dar un spectacol pe care tehnica modernă, cu tot ce presupune ea în materie de difuzare, îl face și mai impunător: când, printr-un 3D parcă mai eficient ca niciodată, tot felul de extremități extraterestre ți se vâră în ochi și sunetul asurzitor îți reconfigurează funcțiile organelor interne, ce cusur să mai găsești? Aștepți să și-o ia monștrii pe coajă și, în așteptarea următoarei megaproducții postapocaliptice, o așteptare, deloc întâmplător în ultimii ani, nu foarte lungă, îți scuipi în sân și zici mersi c-ai scăpat.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here