Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

0
964

O descriere superficială ar plasa Pădurea nopţii în amalgamul spectaculos de cărţi interbelice pregătite să lanseze momeala controversei. Are la bază nişte legături erotice tabu (chiar şi în ziua de azi) şi evocă nebunii ani ai emancipării feminine şi ai expansiunii în plan artistic. Doar că primele capitole te invită să-l aşezi pe raftul dedicat unor cărti speciale, care îţi răstoarnă aşteptările pe care le ai de la un roman găsit în cufărul interbelicului transformat într-un paradis. Nu poţi să te bucuri de acest roman dacă nu te laşi scufundat în atmosfera lui stranie. După ce îl vei citi, îţi va fi dificil să îl caracterizezi, deoarece are acel ceva ispititor care se sustrage criticii reci şi opiniilor clare. Te va farmeca, dar nu vei şti imediat şi de ce, deşi vei căuta nişte motive în multiplele influenţe literare din epoci diferite ce umblă tăcut în subteranele dialogurilor.

Pădurea nopţii este un roman care ţi se va părea uimitor şi magic, dar trebuie să îndeplineşti o condiţie: aceea de a fi un cititor înzestrat cu apetitul pentru scriitura ce degajă o senzualitate aflată între frivolitate şi nelumesc, aşa cum găseai în picturile Tamarei de Lempicka şi ale lui Klimt, sau în fanteziile ce situează frumuseţea feminină la graniţa imponderabilă dintre carnal şi fantomatic, dintre modern şi ancestral, dintre vulnerabilitatea raţiunii şubrezite de obsesie şi forţa instinctului.

Traducerea în limba română, de către Luana Schidu, a cărţii Pădurea nopţii te invită să descoperi o scriitoare înzestrată cu talentul de a crea imagini vizuale pline de originalitate, ce pot reda tocmai acea stranietate intraductibilă din operele avangardiştilor interbelici prinşi între atmosfera derutantă a unui fin de siecle şi dislocarea graniţelor dintre genuri, dintre imaginar şi real. Djuna Barnes te face să pluteşti molcom printr-un real devenit volatil în lumea personajelor sale, apoi te aduce imediat cu picioarele pe pământ folosindu-se de frazele pline de verdicte incisive despre natura umană şi crizele secolului XX, care au eliberat, dar a şi năucit prin anularea vechilor legi.

Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie şi ai asocia stilul adoptat de Djuna Barnes cu nişte imagini vizuale, ai vedea întrupându-se o natură feminină duală, în care s-au contopit haosul şi luciditatea, abandonul iraţional şi veghea conştiinţei de sine. Pentru a desăvârşi această natură duală, a fost picurată senzualitatea hipnotică a unei nimfe deghizate într-o femme fatale din anii ’20, cu farmec ireal şi priviri cotropitoare, dar şi agilitatea unei tigroaice vigilente şi capabile să adulmece rănile epocii sale înainte de a se înfrupta din festin. Asemenea unei feline imprevizibile care-şi urmăreşte prada, scriitoarea face salturi nebănuite pentru a-şi surprinde cititorul ademenit de gustul altor epoci. În locul colţilor şi al ghearelor, foloseşte observaţiile psihologice ornate din abundenţă cu metafore sofisticate precum o bijuterie fantezistă creată de Rene Lalique, pentru a-si atinge scopul: acela de a lansa un asalt necruţător al lucidităţii, de a înşfăca fără ezitare şi a devora precum o noapte albă în Montmartre, înainte de a se reîntoarce la contemplarea trândavă a spectacolului uman, pe care îl vede captiv între sălbăticia primordială şi civilizaţia în care s-au întâlnit şlefuirea şi declinul.

Aparent, Djuna Barnes este o artistă interbelică tipică. Îşi asumă atitudinea subversivă în faţa regulilor. Este atrasă de experiment, de hibrid şi de încălcarea graniţelor dintre genurile artistice fixe. Are un stil extravagant, fără a părea încărcat de zorzoane calofile. Dărâmă nişte mituri şi provoacă prin temele ce pun în discuţie identitatea şi sexualitatea feminină. Este curajoasă, emancipată, rafinată şi nu se teme să exploreze dincolo de canoanele estetice. Perfectă, aşadar, pentru a fi pusă alături de marile zeiţe ale dezlănţuirii creative din anii ’20-’30. Şi, totuşi, această personalitate feminină tipică pentru interbelicul nebunesc a dat o bijuterie literară atipică.

Pădurea nopţii are tot ce ţi-ai putea dori de la un roman interbelic – personaje feminine îndrăzneţe, dialoguri excentrice memorabile, amestecul dintre libertinaj, erudiţie şi pasiunea devoratoare pentru artă, găsită în toate aspectele vieţii, camuflarea vechilor modele estetice în viziunea modernă, strălucirea asociată acestei epoci, şflefuită avangardist, lascivitatea expusă cu stil, sub care se ascunde o întrebare profundă adresată unui trecut epuiza(n)t şi elemente ce promit să deschidă noi drumuri. În acelaşi timp, datorită scriiturii şi reflectiilor despre umanitate, sexualitate, istorie, apusul vechii aristocraţii şi zorii modernităţii, acest roman pare unul diferit de tot ce ai citit până acum. Nu vei şti unde să-l încadrezi şi în ce notă să înterpretezi gesturile şi opiniile personajelor sale. Vezi trecând prin faţa ta un cortegiu de influenţe literare, însă greu de identificat datorită metamorfozelor suferite în text. Ai impresia că toate aceste influenţe sunt aruncate într-un alambic din care ies nuanţe şi monologuri năucitoare, ce fac starea iniţiala a elementelor amestecate de nerecunoscut. Acesta este şi meritul Djunei Barnes – de a-şi cunoaşte secolul şi a explora istoria civilizaţiei pentru a contopi vechile canoane şi a le turna apoi în forme noi.

Romanul ajunge să te uimească prin multiplele interpretări atribuite, să te determine să exclami că este unic în efervescenţa fără precedent a euforiei interbelice. În primul rând abordează o temă (încă) tabu în acea perioadă, în ciuda unei explorări mai mult decât îndrăzneţe a erotismului feminin – relaţiile amoroase din cuplul format din două (sau mai multe) femei. În al doilea rând, acest roman impresionează prin originalitatea scriiturii capabile să creeze imagini poetice gata să fie deviate din planul real spre unul aflat la frontiera cu atmosfera onirică, scufundată într-un insolit ce flirtează discret cu suprarealimsul (dedicaţia apărută pe prima pagină, în care apare şi numele faimoasei colecţionare Peggy Guggenheim, te face să o bănuieşti pe Djuna Barnes de inclinaţii avangardiste clare, mai ales datorită uneia dintre cele mai frumoase scene ale romanului, în care budoarul unui personaj feminin era descris astfel încât să semene cu tablourile pictate de Rousseau, ce reprezentau trupurile răsărind mitic din inima vegetaţiei luxuriante.

Urmărind strania dinamică a triunghiului amoros format din cele trei personaje feminine – Robin, nevasta unui baron închipuit, captiv în trecutul imperial vienez decrepit, Nora, o americancă prosperă ce-şi deschidea saloanele pentru boemii damnaţi cu visuri de artişti şi Jenny, o văduvă arivistă cu pretenţii de nobilă şi apucături de plebee rapace, vicleană şi lipsită de consistenţă, de unde şi obsesia pentru sustragerea a ceea ce au mai bun de oferit cei din jur – aluneci în atmosfera interbelică din Paris, Berlin şi Viena. Aici, burlescul deşănţat, carnavalescul, identităţile fantomatice şi eleganţa decandentă modifică treptat modelele sociale din trecut. Pe măsură ce peregrinările între veghea diurnă şi abandonul nocturn simbolizat de Robin duc la reflectări despre gâlceava raţiunii cu ademenirea uitării de sine în freamătul cartierelor boeme, Djuna Barnes te ajută să te detaşezi de planul real. Pătrunzi într-o intimitate emoţională având farmecul unei emigme scufundate în ocultismul cu pretenţii erudit-ezoterice, ţesută pentru a învălui cele trei personaje feminine până la sufocare.

Djuna Barnes face parte din categoria scriitoarelor ce nu poate ceda ispitei de a risipi enigmele din jurul protagonistelor sale, obligându-le să-şi devoaleze introspectiv tainele intraductibile raţional. Nu vrea să ducă în derizoriu efortul de a construi o lume unde conştientul şi inconştientul coexistă într-o complicitate alchimică, de aceea introduce un observator masculin înzestrat cu luciditatea exacerbată a celui trezit captiv în propriul secol şi în propria identitate. Este vorba despre un doctor excentric devenit glasul epocii sale.

Departe de a fi un voyeur al trepidaţiilor pătimaşe din triunghiul amoros feminin, doctorul O’Connor a fost creat pentru a spune tot ce le este interzis celor trei femei să rostească. Dacă nu ar fi fost vocea lui capabilă să adune înţelepciunea existenţialistă a unui inadaptat şi respectul pentru conservarea enigmelor, tipic unui alchimist, aceste personaje feminine ar fi devenit nişte umbre peste care ar fi fost aşezată extravaganta mască a efemeridei prinse în iureşul unui fast nocturn decadent sau obiectele de neînţeles ale unui cabinet de curiozităţi, achiziţionate în schimbul unei sume exorbitante. Fără observaţiile uimitoare ale acestui medic obscur, la rândul său un personaj excentric, personajele feminine ar fi fost precum siluetele imortalizate în afişele şi decoraţiunile Art Deco: înzestrate cu misterul şarmant, dar, în acelaşi timp, şi cu anonimatul uitării, la care obligă perfecţiunea pur ornamentală a unui chip enigmatic precum o mască.

În realitatea feminină privită de personajul masculin dedat analizei multifaţetate se întâlnesc ermetic şi viclean langoarea, patima, impostura, jinduirea, melancolia şi autodistrugerea. Datorită unor pasaje lirice şi descrierilor vizuale în care stările intraductibile în cuvinte pulsează într-un joc al umbrelor şi al măştilor, ai putea considera Pădurea nopţii o replică literară dată unui pictor din Parisul interbelic, unul ce şi-ar fi dorit (fără a sorţi de izbândă) să capteze spiritul unei epoci la răscruce, îmbinând stilizarea Art Deco, abundenţa decorativă Belle Epoque, abandonată în favoarea liniilor simple, şi apepitul crescut pentru oniricul suprarealist.

Djuna Barnes împrumută ceva din stilul artiştilor plastici interbelici – aplecarea spre hibridizarea de ordin estetic, fascinaţia pentru călătoriile spre abisurile psihicului având ca finalitate dezmembrarea concretului, a familiarului, şi tendinţa de a transforma realitatea într-un joc al ambiguităţii, al insolitului şi al opoziţiilor palpabil-iluzoriu, clar-voalat, cizelat-neîmblânzit, conştient-inconştient colectiv, individual-arhetipal, raţional-instinctual. Această tendinţă de a reda opoziţiile fără a le denunţa prin claritatea raţională este reflectată cel mai bine de modul în care manipulează frazele şi replicile personajelor pentru a dizolva naraţiunea în metafore enigmatice, a căror fluditate picturală îţi provoacă voluptate tocmai prin dorinţa autoarei de a-ţi refuza acel răgaz necesar decriptării lor.

Deşi are multe reflecţii profunde legate de natura umană şi promite densitatea atribuită de obicei unui roman controversat despre un triunghi amoros, Pădurea nopţii se sustrage narativului şi analizei cu tentă psihanalitică, la modă în acea perioadă (în ciuda impresiei că poţi detecta unele ecouri din teoria lui Jung). Nu este un roman introspectiv precum un bisturiu, în ciuda revelaţiilor zguduitoare pentru cele trei eroine. Dar aceste revelaţii sunt precum un animal marin ce iese destul de puţin la suprafaţă, atât cât este necesar pentru a tulbura privitorii obligaţi să lanseze noi întrebări lipsite de raspunsuri clare, apoi plonjează iar în adâncuri, în lumea sensurilor ermetice.

T.S. Eliot a spus, în prefaţa dedicată primei ediţii a cărţii (păstrată şi în ediţia din limba română), că Djuna Barnes îi va încânta în primul rând pe iubitorii de poezie. Citind romanul, vei descoperi că nu se referă la simpla inserare o poeticului în proză, în frazele formulate de amorul calofiliei atribuite de misogini scrierilor semnate de o femeie. Poeticul se traduce în acest roman prin apetitul pentru mister, prin stările ce nu pot fi exprimate decât prin metafore, pentru a nu profana frumuseţea lui prin explicaţii forţate. Djuna Barnes a continuat, prin acest roman, ceea ce au început poeţii decadenţi, printre care Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine. A expus tot ce nu poate fi rostit clar. S-a folosit nestingherită de moştenirea poeţilor damnaţi – amestecul dintre frumuseţe şi distrugere, dintre fastul sclipitor şi putreziciune, dintre frenezie şi agonia alienării, dintre inocent şi monstruos. Poeticul reprezintă un tributul indispensabil, acordat misterului nelumesc, la care a fost condamnat orice mare artist interbelic.

Dincolo de împletirea prozei cu poezia, ochii fini ar detecta întâlnirea arhetipală dintre femininul devenit imprevizil în faţa regulilor şi masculinul asociat obsesiei pentru norme, pentru continuitatea genealogică prin care îşi păstrează legitimitatea în faţa haosului asociat noii lumi ce vrea să calce blazoanele în picioare, implicit normele securizante. Femininul este în lumea personajelor masculine un echivalent al nostalgiei pentru natura salbatică asociată inconştientului, necunoscutului inaccesibil, primordialului ce secretă voluptatea unei nostalgii atemporale.

Femininul simbolizat de Robin, una dintre cele trei protagoniste, devine masca inexplicabilului, a invitaţiei de a tolera necunoscutul, haosul regăsit în noaptea pariziană, descoperită de cei veniţi dintr-o Americă prinsă în captivitatea puritanilor stupefiaţi de spectacolul de pe malul boem al Senei. Această jinduire după haosul asociat sălbăticiei primodiale este căutată de o americancă dornică de a învăţa cum să accepte magnestismul nopţii pariziene, ce îi răpeşte marea iubire, şi descoperită de unul dintre personajele masculine în imaginea somnolentă a lui Robin, protagonista ce uneşte obsesiile, căutările şi conştiinţele tuturor personajelor. Imaginea lui Robin oferă poate una dintre cele mai frumoase descrieri metaforice din literatură: Femeia care se prezintă în faţa spectatorului ca un „tablou“ mereu aranjat este, pentru o minte contemplativă, cel mai mare pericol. Uneori întâlneşti o femeie care nu este altceva decât o fiară transformată în om. Fiecare mişcare a unei astfel de persoane se reduce la imaginea unei experienţe uitate, un miraj al unei nunţi eterne proiectat asupra memoriei rasiale, o bucurie la fel de insuportabilă cum ar fi imaginea unei antilope venind printr-un culoar de copaci, cu văl de mireasă şi cunună din flori de portocal, cu o copită ridicată ca gest al fricii, păşind în trepidaţia cărnii care va deveni mit, aşa cum unicornul nu este nici om, nici animal incomplet, ci o foame umană ce-şi apasă pieptul de al prăzii.

Padurea noptii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here