Palaria Presedintelui – Franta la care visam

0
2453

Pălăria Preşedintelui este un roman încântător, chic, inteligent şi plin de umor, aşa cum este orice roman franţuzesc în care adevărurile profunde referitoare la problemele omului modern sunt servite cu nonşalanţa unei plutiri boeme ce te face să te bucuri de tot ce are Parisul mai ispititor şi efervescent.

În acest Paris ispititor, o cină în timpul căreia îşi pierde pălăria unul dintre cei mai influenţi şi contestaţi preşedinţi ai Franţei – François Mitterrand – devine începutul unei călătorii. Este o călătorie vindecătoare, în care marile reflecţii despre umanitate devin reconfortante precum replicile spirituale în care descoperirile profunde se volatilizează înainte de a îngreuna inutil conştiinţa. Pălăria călătoare trece de la un proprietar la altul, unindu-le poveştile de viaţă pline de trăiri în care se regăsesc mulţi cititori.

Antoine Laurain face parte din categoria scriitorilor ce ştiu cum să-şi seducă rapid cititorii. Îi extrage din agitaţia cotidiană şi îi face să viseze fără a părea aerieni, să creadă în frumuseţea clipei fără a părea naivi. Laurain nu foloseşte însă reţeta artificială şi lipsită de consistenţă a filmelor despre schimbările benefice neverosimile furnizate sub forma unor miracole ce răsar de nicăieri în existenţele personajelor. El se foloseşşte inspirat de satira plină de aluzii subtile şi luminoasă precum notele unui parfum proaspăt, şi de peripeţiile încărcate de tâlcuri ale unui obiect ce leagă poveştile de viaţă ale mai multor personaje aflate într-o plină criză şi devenite captive în propria existenţă din cauza fricii de schimbare. Fiecare poveste aminteşte de numeroasele ipostaze ale Parisului şi ale Franţei în imaginarul colectiv.

Antoine Laurain îţi arată că abordarea lejeră a temelor grele nu este neapărat o dovadă de superficialitate. Autorul se pricepe de minune să înlocuiască revelaţiile apăsătoare ale personajelor cu pagini senine. Paginile romanului său degajă acea lejeritate asociată unei joie de vivre la care visează mulţi cititori pentru care Franţa înseamnă un prezent plutitor suspendat într-o zi însorită petrecută în Parisul plăcerilor şi al răsfăţului rafinat.

Conştient de transformarea Parisului şi a Franţei într-un tărâm ce hrăneşte fanteziile visătorilor de pretutindeni, Antoine Laurain foloseşte presupusa pălărie a lui Mitterrand pentru a-l plimba pe cititor acolo unde s-a păstrat Franţa elegantă, chic şi dătătoare de plăceri efemere ce lasă în urmă amintiri de neşters. Te face să te simţi oaspetele privilegiat al unui restaurant parizian exclusivist, unde ţi se oferă cele mai bune fructe de mare şi cel mai bun vin, şi de unde poţi vedea ritualul cotidian din culisele puterii trăgând discret cu ochiul la masa vecină, unde se află nimeni altul decât marele Mitterrand.

Alături de tine, în elegantul restaurant se mai află cineva, pentru care învecinarea cu Mitterrand, fie ea şi una trecătoare precum o cină dintr-un local select, reprezintă un miracol, un eveniment grandios ce merită povestit mai departe. Cine este cel pentru care prezenţa lui Mitterrand la masa vecină – un Mitterrand care îşi alege acelaşi vin şi acelaşi fel de mâncare cu ale omului obişnuit ce îşi permite rar un răsfăţ culinar- devine o permisiune de a intra în Olimpul celor ce scriu istoria? Acest personaj fascinat de pălăria lui Mitterrand este Daniel, un cetăţean exemplar care trebuie să înveţe lecţia curajului de a-si expune ideile în faţa unui şef arogant. Printr-un joc al hazardului, Daniel ajunge primul proprietar al pălăriei lui Mitterrand. Descrierea verosimilă a atmosferei din restaurantul de lux şi a trăirilor celui anonim care fetişizează obiectele deţinute de oamenii puterii ia o turnură fabuloasă dar care nu forţează într-un mod penibil realitatea cum se întâmplă în romanele unui scriitor amatorist.

Pălăria îi schimbă viaţa lui Daniel, apoi îşi continuă misiunea, aceea de a provoca alte şi alte schimbări, cu viaţa lui Fanny, care îşi doreşte să devină scriitoare şi să deţină propria librărie. Odată cu Fanny intră în scenă Franţa lejerităţii amoroase de neacceptat pentru străini, însă nu mai puţin fascinantă pentru aceştia. Este Franţa relaţiilor clandestine, devenite o sfidare discretă la adresa monotoniei (ar putea fi şi interpretată drept o aluzie la relaţia secretă a lui Mitterrand, care a durat 32 de ani, în timp ce el era însurat, şi care a fost dezvăluită prin publicarea, în 2016, a scrisorilor de dragoste către iubita lui). Însă Fanny se trezeşte prinsă în acel gen de relaţie secretă care din plăcere devine exasperare, mai ales când bărbatul iubit amână momentul separării de soţie. Pălăria îi va da lui Fanny ideea salvatoare, ce va permite intrarea în paginile cărţii a Franţei potrivite pentru visătorii ce şi-ar dori să trăiască într-un orăşel pitoresc, unde să deţină propria librărie şi unde visurile considerate naive să devină un mod de viaţă.

Nu este ignorată nici Franţa devenită paradisul celor dependenţi de voluptatea olfactivă. Pentru ei, Antoine Laurain se dovedeşte a fi un scriitor generos cu talent de magician, deoarece le oferă un regal în paginile sale. Dacă eşti îndrăgostit de parfumuri, vei descoperi în acest roman unele dintre cele mai frumoase pasaje dedicate răsfăţului olfactiv. Cei înzestraţi cu memoria unui parfumier vor avea impresia că paginile miros a renumitele parfumuri devenite comorile Franţei, intrate în arsenalul prin care această ţară a sedus de-a lungul secolelor. Paginile devin astfel o retrospectivă a deliciilor oferite de parfumurile pentru care oamenii au dezvoltat un adevărat cult. Sunt amintite parfumurile care au schimbat percepţii despre feminitate şi despre amestecul unor ingrediente aparent de neconciliat.

Folosindu-se de călătoria pălăriei prin viaţa unui parfumier intrat în pană de inspiraţie, autorul le aduce un omagiu ademenitor şi jucăuş marilor artizani olfactivi. Sunt pagini care te fac să iniţiezi la rândul tău o călătorie pe străzile parfumierilor pentru a descoperi noi şi noi combinaţii de flori, elemente neconvenţionale şi trăiri ce nu pot ieşi la suprafaţă decât prin mirosurile volatile.

Pălăria Preşedintelui nu este doar o plimbare ce te scoate din realitatea fadă, ci şi oglindirea caustic-lucidă a societăţii franceze divizate. Să nu uităm că toate evenimentele romanului se petrec în anii ’80, în care vechea burghezie se simţea ameninţată şi luată pe nepregatite de libertatea morală şi de succesul noilor îmbogăţiţi cu fler de vizionar, ce îşi doreau un alt stil de viaţă, unul considerat scandalos, provocator şi mai ales plin de sfidare la adresa vechilor valori. Pălăria va face dintr-un burghez nefericit un om al anilor ’80, care se bucura de ce avea această perioada mai frumos, năvalnic şi creativ.

Le vine rândul şi nostalgicilor pasionaţi de artă să fie răsfăţaţi odată cu apariţia lui Bernard. El este personajul burghez convertit la noul model hedonist şi intelectual din anii ’80, nişte ani ireverenţioşi la adresa conservatorismului din toate domeniile. Alături de Bernard, cititorii se vor simţi precum invitaţii la petrecerea plină de culoare a unui guru din industria publicităţii, care sărbătoreşte expunerea publică a portretului pe care i-l făcuse marele zeu al picturii postbelice, nimeni altul decât Andy Warhol.

Convertirea burghezului la nonconformismul artiştilor contemporani lansaţi de galeriile anilor ’80 reflectă subtil falia dintre valorile considerate progresiste şi cele ale înaltei societăţi conservatoare, snoabe, cabotine şi ostile schimbărilor curajoase impuse de Mitterrand, pe care burghezii îl consideră stângist, comunist. Noua Franţă încurajată de măsurile lui Mitterrand să accepte valorile estetice şi democratizarea artei promovate de organizaţiile independente de controlul statului este reflectată de uluirea şi entuziasmul personajului Bernard la vederea picturilor murale ale artiştilor contemporani, ce adaptează suprarealismul la estetica noii arte urbane.

După ce i-a purtat prin paradisul olfactiv pe cei fascinaţi de parfumuri, autorul le-a pregătit o surpriză şi cititorilor ce şi-ar dori o călătorie în timp. Ei vor descoperi pagini care să îi arunce în mijlocul petrecerilor date de artiştii şi de copiii teribili ce dictau noile tendinţe în anii ’80, când kitschul, descătuşarea cromatică, extravaganţa pop şi revendicarea unor libertăţi nemaiauzite au schimbat canoanele estetice. Laurain transformă într-o deşteptare a creativităţii periplul lui Bernard prin noua lume pestriţă şi dezinhibată a anilor ’80. În euforia petrecerii unde îi cunoaşte pe inovatorii anilor ‘80, acesta uită până la urmă de misiunea avută în calitate de moştenitor al unei respectabile familii burgheze devenite depozitara valorilor din vechea Franţă.

Cei îndrăgostiţi de modă şi de arta acelei perioade vor găsi în anumite pagini ale romanului o capsulă suspendată în timp, în care s-a păstrat acea decadă pe cât de contestată, pe atât de captivantă, plină de vitalitatea revoltei în culori stridente, de libertăţi asumate răspicat şi de excese. Burghezul din roman, devenit peste noapte un colecţionar de artă contemporană, simte această perioadă cu toată revărsarea ei de culori obraznice peste compoziţiile năucitoare cu simboluri păgâne, ale noilor pictori exotici promovaţi de proprietarii galeriilor amenajate în locuri având cândva alte destinaţii. Noua lui obsesie sunt picturile cu simboluri în culori hipnotice realizate de unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai anilor ’80 – Jean-Michel Basquiat.

Poţi spune că Antoine Laurain are de toate pentru toţi în romanul său. Îi atrage şi pe cei ce visează la Franta huzurului simandicos, cu şampanie şi stridii costisitoare, a buticurilor unde tronează creaţiile marilor parfumieri sau a relaţiilor interzise trăite cu artă, cât şi pe hipsterii zilelor noastre ce suspină când se gândesc la petrecerile nebune din Occidentul anilor ’80, la care i-ar fi putut întâlni pe noii copii teribili ai artei contemporane, cu a lor prospeţime electrizantă. Tot acest amestec al elementelor din medii şi culturi diferite sunt bine dozate într-o imagine caleidoscopică plină de coerenţă.

Deşi poveştile romanului par simple şi demne de lumea superficialilor hedonişti ce fetişizează obiectele la modă, ele ascund nişte aluzii inteligente şi observaţii valoroase la adresa istoriei recente a Franţei. Antoine Laurain preferă să înlocuiască fresca monumentală în redarea istoriei cu scenele volatile demne de o comedie franţuzească regizată astfel încât marile sentinţe despre o anumită epocă să fie rostite în replici degajate sau ascunse în detalii reprezentând efemerul. Pălăria din romanul său nu doar mijloceşte întâlnirea dintre omul influenţat de istorie cu personalitatea care scrie această istorie, ci invită subtil, pe un ton ludic, la înţelegerea unei decade a marilor schimbări de mentalitate, fără precedent în Franţa secolului XX.

Citeşte şi Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

Orizontul – Parisul are propriul timp

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here