Pana si cainii – Trainspotting, varianta empatica

0
584

Până şi câinii îţi arată cum ar fi Trainspotting dacă protagoniştii ar fi trezit mai multă compasiune în cititor. Dacă teribilismul trimis la înaintare de personaje ar fi fost înlocuit de o exasperare lentă precum o ploaie mocănească într-o periferie cu locuinţe sociale cenuşii. Dacă personajele cinice şi-ar fi arătat adevăratul chip, neacoperit de măştile bravării – acela de marginal fragil, care abia când îşi recunoaşte neputinţele fără menajamente începe să fie cu adevărat consistent din punct de vedere literar (şi mai ales uman).

Distins cu IMPAC Dublin Literary Award, romanul scris de Jon McGregor va fi o lectură apreciată doar de cei care nu învinovăţesc oamenii decăzuţi pentru starea degradantă în care ajung şi care găsesc un licăr de frumuseţe în priveliştea oferită de un trup măcinat de adicţii. Multe dintre scenele romanului amintesc de sensibilitatea scoasă la suprafaţă de fotografii care au imortalizat ultima rămăşiţă a frumuseţii care se încăpăţânează să rămână precum o scânteie de stranietate pe chipul dependenţilor ai căror ochi te ţintuiesc atunci cand te apropii prea mult şi îţi rămân în minte pentru a te bântui precum imaginea unei fiinţe dintr-o lume ireală pentru cei neobisnuiţi cu existenţa oamenilor din umbra societăţii, dar cu trecuturi grele, cât se poate de reale.

În prim-plan sunt aceiaşi consumatori de droguri care îţi arată partea dură şi sălbatică a societăţilor aşezate din Vest. Îi regăseşti în rândul aşa-zişilor boschetari, care îşi organizează teritoriul şi zilele în functie de timpul scurs între un sevraj şi altul, între procurarea dozelor salvatoare. Doar că în romanul scris de Jon McGregor, legătura emoţionala dintre cititor şi personaje nu este condiţionată de încercarea protagoniştilor de a se apropia de normalitate. În schimb, ajunge să crească pe măsură ce reacţia lor la mâinile întinse devine de neînţeles, până la ostilitate, sfidare sau mitomanie, iar autocompătimirea şi detaliile sordide se înteţesc, într-un realism atât de cenuşiu, încât nu mai lasă loc de salvare, ci doar de solidaritate în procurarea dozelor şi a evitării unor prădători. Şi, totuşi, realismul nu devine înfricoşător până la capăt. Există ceva în viziunea personajelor asupra lumii care lasă o rază de umanitate, de iubire faţă de aproape chiar şi atunci când prieteniile sunt menţinute atâta vreme cât există simbioza perfectă în obţinerea substanţelor, adesea prin mici infracţiuni. O amintire salvată din vârtejul minţilor rătăcite şi al confuziei alcoolice, o melodie, o frântură de frază amuzantă, o atingere delicată, fie ea şi una de căutare a venei rămase neînţepate în timpul unui consum în grup sau o promisiune de regăsire a fratelui pierdut după fuga din centrul de plasament.

Până şi câinii este o intersecţie a poveştilor de viaţă sfâşietoare, despre greşelile ce-i pândesc pe cei din familiile disfuncţionale, pe cei traumatizaţi de un abandon sau de război, şi cârora le poate fi uneori indicată o cale aparent uşoară, cu efect de analgezic. Este calea drogurilor, implicit a degradării ce duce, în situaţii extreme, spre condiţia de om al străzii. Depănarea trecuturilor zbuciumate ce nu conduc spre un viitor clar începe odată cu moartea lui Robert, bărbatul ce le oferise găzduire unor dependenţi de droguri. Acesta este găsit fără suflare în apartamentul său, chiar în perioada greu de suportat de către oamenii ce au pierdut inocenţa şi visurile: cea dintre Crăciun şi Anul Nou.

Actul de filantropie faţă de tovarăşii treziţi fără posibilitatea de a găsi un acoperiş deasupra capului după ce teama de semeni îi face să fugă cât mai departe de asistenţii sociali şi de centrele de zi ascunde povestea dramatică a lui Robert. Copleşit de hotărârea soţiei de a-l părăsi, luând-o şi pe fiica lor, Laura, el se împotmoleşte şi mai mult în dependenţa de alcool. Le permite consumatorilor având ştate vechi să rămână în casa lui atâta vreme cât îi fac rost de băutură. În schimb le mai oferă un spaţiu în care să îşi destăinuie un trecut pe care nu reuşesc să îl scoată la suprafaţă nici metodele terapiei de grup la care se văd obligaţi sa participe doar pentru a evita detenţia. Fac un cerc în jurul ustensilelor pentru smack (heroina), al cutiilor de bere şi al chiştoacelor găsite pe te miri unde. Totuşi, poveştile spuse de ei nu devin un şuvoi al scenelor domestice greu de suportat, prin care să îşi justifice actualele probleme. Detaliile triste doar se preling, voalat, prin suprapuneri de fragmente existenţiale şi prin aluzii, despre care nu mai şti dacă sunt minciunile folosite pentru a scoate un ban din cerşitul zilnic pentru hrana cu dozele de smack (drogul preferat) sau doar o parodie a şedinţelor de grup, în care personajele ajunse aproape de stadiul de homeless inventează poveşti sau păstrează doar amănuntele despre care ei cred că vor să audă asistenţii sociali pentru a-i lăsa din nou liberi, încât să revină printre tovarăşii lor, cazaţi în ruinele industriale.

Primele douăzeci de pagini sunt hotărâtoare pentru continuarea lecturii. Dacă treci de ele, ajungi să te ataşezi de acest roman trist până într-acolo încât nu îl mai laşi din mână, deşi ai parte de o atmosferă apăsătoare şi mohorâtă, în care griul devine sufocant, la fel şi poveştile de viaţă ale personajelor care şi-au pierdut atât de mult încrederea în societate, încât ajung să refuze până şi altruismul psihologilor, considerandu-l doar un simulacru de compasiune şi empatie. Jon McGregor are acea abilitate de a intra în lumea personajelor sale şi de a te face şi pe tine să îl urmezi, testându-ţi empatia şi compasiunea. Ştie să redea fidel modul în care vorbesc dependenţii marginalizaţi, dar le acoperă furia verbală şi delăsarea mizeră cu o pâclă de sensibilitate care amână ultimul stadiu al degradării, al apropierii de ireversibil.

Deşi poveştile de viaţă sunt relatate la persoana a III-a, McGregor creează perfect iluzia polifoniei, a suprapunerilor de voci gata să ţi se confeseze, singurele care mai pot salva o memorie înecată în amnezia celui îndepărtat de malul vieţii securizante spre o insulă a izolării, a umbrelor ascunse prin fabrici părăsite, pe sub poduri, prin maidane cu buruieni, acolo unde este livrată bila de smack. Pasajele cărţii seamănă cu o suprapunere de poveşti personale, dar învăluite în ceaţa răspândită peste memoria celui rătăcit, care nu îşi mai aminteşte copilăria, nici motivele ce l-au dus către tentaţiile fatidice, nici chipurile acelora care l-au abuzat, ci doar pe al celui gata să îi ofere plapuma efemeră a unei tovărăşii, câtă vreme cât se facea util în vânarea banilor pentru droguri şi băutură. Atât de veridic reuşeşte Jon McGregor să redea gândurile, răzvrătirea, dorinţa de a se face nevăzuţi a celor dornici să-şi savureze momentul de atenuare a durerii sufleteşti inventând o poartă de intrare în liniştea subţire dintr-o nouă venă descoperită, încât ai impresia că îi asculţi chiar în faţa ta. Nu le vezi chipurile, sunt doar nişte prezenţe fantomatice, dar înzestrate cu voci pregnante chiar şi atunci când trupul li se topeşte răpus de smack.

Poate îţi vine să îi blamezi atunci când îţi povestesc despre ocaziile irosite de a renunţa la dependenţe, de a lupta, de a profita de ajutorul oferit de o terapie de grup. Apoi le auzi poveştile despre frică, dezamăgire, neîncredere şi abandon, trântite de-a valma pe măsură ce se adună în jurul amintirilor avute în comun despre binefăcătorul de ocazie, Robert, a cărui moarte le-a adus la viaţă un trecut nebănuit de oamenii care îi judecă aspru. Le dai dreptate atunci când priveşti lumea prin ochii lor temători, neîncrezători în salvare, în propriile puteri, în acea normalitate a majorităţii, a rutinei reprezentate de un adăpost constant şi curat, de o apropiere umană care să nu pornească de la un pont legat de un nou loc pentru găsirea unui dealer sau a unui refugiu improvizat.

Jon McGregor ar fi putut să îşi plaseze personajele în decorul unor catacombe urbane fetide, întunecoase, dar a preferat să le lase acea iluzie a evadării percepute sub forma unei goane infinite, nebuneşti, prin oraş, între nişte ruine, unde se pot ascunde pentru a savura efectele drogului, şi un centru de zi. Autorul îţi permite să le descoperi poveştile retrospectiv, pe măsura ce îl vezi pe unul dintre protagonişti – Danny, prietenul Laurei – fiica lui Robert, bărbatul găsit mort în apartamentul său (la începutul romanului) – cum aleargă speriat după descoperirea cadavrului. Pe măsură ce toate gândurile despre ce este bine să facă, despre cum să anunţe poliţia, despre cum să o găsească pe Laura, de care s-a despărţit zgomotos, despre ce este corect, sau nu, în faţa morţii, despre viaţa irosită, despre amici de care îl leagă doar cârdăşia adicţiilor, ajungi să plonjezi cu adevărat în lumea personajelor, încât pari un explorator al unui grup străin, al unei umanităţi având alte reguli, şi totuşi, atât de apropiată de tine, omul normal, până să apară conştizarea apartenenţei la un mediu familial toxic. Îl vezi pe Danny alergând ca apucatul prin oraşul cu străzile pustii între Crăciun şi Anul Nou, atunci când până şi centrele de zi sunt închise. Periplul tău prin lumea personajelor nu presupune o avântare în canale, în subterane, ci o goană prin acest oraş pustiu, aşa cum numai acei marginali ajunşi într-un stadiu al despărţirii extreme de ceilalţi şi de ei înşişi îl pot cunoaşte.

Până şi cainii este un infern claustrant, dar unul al spaţiilor mult prea deschise, din care lipseşte coconul strângerilor călduroase, de mâini, de pături înfăşurate de acele prezenţe constante şi iubitoare. Gesturile de afecţiune sunt înlocuite de strângerile mâinilor învineţite, pentru a mai scoate la iveală o venă încă neirosită prin înţepături. Poveştile ţi se dezvăluie alert, dar mereu ambalate în detalii ambigue, şi într-o succesiune influenţată de ritmul memoriei involuntare a puştiului Danny, pe care îl priveşti pe geamul dubei în care legiştii poartă un corp găsit fără suflare, al unui dependent anonim, dar un sfânt al altor dependenţi, aflaţi în căutarea unui adăpost.

Acest roman le schimbă percepţia despre cei marginalizaţi până şi celor ispitiţi de tendinţa de a blama. Nu vor găsi personaje ale căror acţiuni să le facă simpatice în ochii cititorilor. Acestea îi păcălesc şi îi iau în râs pe cei dornici să-i ajute, caută orice prilej pentru a le fenta vigilenţa, doar, doar şi-or mai face rost de încă o doză şi se referă la aventura zilnică prin care fac rost de bani ca la un job căruia i se dăruiesc printr-un angajament deplin. Totuşi, în spatele răspunsurilor false, prin care, înainte să te mintă, se mint mai întâi pe ei, urmând acel joc al dependentului cu sine însuşi, găseşti unele aluzii la nişte poveşti mult prea reale pentru a nu îţi trezi compasiunea şi pentru a nu te face să îi mulţumeşti unui scriitor precum Jon McGregor că îţi arată o parte a vieţii nefiltrate, de un lirism aproape expresionist, ivit de sub resturile mizeriei răzuite de pe un trup înţepat până la refuz şi acoperit de mărturiile fizice ale rănilor psihice. După această călătorie prin lumea dependenţilor, în care fragilitatea, singurătatea, foamea de afecţiune şi coşmărescul se întrepătrund, nu îţi vine decât să pui în practică visul simplu, dar greu de realizat, al unui personaj care alege reabilitarea după multe ezitări: să te bucuri de o ceaşcă de ceai dimineaţa, cuibărit în aşternuturi curate.

Pana si cainii - copertaEditura Allfa, 2014

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here