Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

0
509
foto: IMDB

Trebuie să vezi Panamerican Machinery (Maquinaria Panamericana) – prezentat la festivalul Pelicula-, dacă vrei o alternativă plină de umor la filmele despre isteria colectivă în situaţii de criză sau la cele despre legătura omului modern cu jobul şi cultura organizaţională. Vei descoperi o satiră cu substraturi alegorice, în care vei regăsi o Românie de azi, de ieri, din totdeauna, dar teleportată pe alt continent.

Ai două revelaţii în timp ce urmăreşti Panamerican Machinery, filmul mexicanului Joaquin del Paso, considerat a fi unul dintre cele mai bune debuturi sud-americane din ultimii, inclus de altfel şi în competiţia de la Berlinale, în 2016. Sunt nişte revelaţii ce leagă psihologia colectivă a mexicanilor de a noastră, deşi avem strămoşi diferiţi şi ne aflăm departe unii de alţii.

Prima revelaţie aminteşte de umorul negru ce spune că trebuie să-ţi pui ruda fără suflare în geam pentru a-i lua pensia. Personajele din film vor să ascundă moartea şefului pentru a găsi nişte informaţii legate de conturile secrete ale acestuia. Cu banii obţinuţi, noul lider autoproclamat le promite colegilor un viitor luminos, în care fabrica va fi salvată de la faliment.

A doua revelaţie este legată de fraternitatea psihologică dintre noi şi mexicanii din film. Pe răutăcioşi îi va face să se întrebe de ce ne-om fi pierdut noi, mioriticii, timpul cu filme dezolante ce amintesc de chinurile îndurate în dictatură, când am fi putut regiza o astfel de comedie spumoasă cu decor industrial demn de anii ‘70, dacă tot l-am primit moştenire în perioada comunistă.

Acţiunea filmului se petrece într-o zi de vineri, într-o companie numită Machinaria Panamericana (Panamerican Machinery) – de unde şi titlul filmului. Aici, într-un decor învechit ce aminteşte de marile uzine est-europene din anii ’70-’80, se fabrică utilaje pentru export. Mai bine zis se fabricau, deoarece măreaţa întreprindere mexicană se apropie de faliment. Dar nimeni nu se teme…până când fondatorul companiei este găsit mort, chiar înainte de weekendul aşteptat cu atâta ardoare de angajaţii care au lucruri mai importante de făcut decât sa răspundă la telefoane.

La început, vestea îi aruncă pe angajaţi într-o debusolare vecină cu disperarea. Toţi lucrau acolo de foarte mulţi ani. Unii de când intraseră în câmpul muncii. Îşi transformaseră până şi birourile într-o extensie a locuinţei, prin obiecte decorative sentimental-kitschoase (este suficientă focusarea camerei asupra acestor obiecte pentru a-ţi stârni râsul).

Atât de legaţi erau angajatii de companie, încât dăduseră până şi denumiri simpatice pieselor fabricate. Îşi aveau micile ritauluri colective şi personale, cum ar fi mica petrecere de aniversare, vopsitul unghiilor în timpul programului, cafelele prelungite sau ascultatul citatelor motivaţionale pe fundalul muzicii relaxante, citate rostite cu hotărâre de unul dintre manageri ce monopolizase megafonul.

Deşi acţiunea se petrece într-o fabrică, nu vezi nimic din rutina în care agonizează muncitorul alienat, oropsit şi care execută până la epuizare activităţi repetitive ce îl depersonalizează. Modul în care sunt filmate activitatea şi gesturile angajaţilor par să creeze o simfonie industrială în care metehnele, obiceiurile şi ritualurile cotidiene alcătuiesc o armonie comică, întreruptă brusc pentru a transforma hilarul într-un delir colectiv de tot râsul, dar cu sensuri grave.

Primele scene îţi vor da impresia că asişti la un experiment vizual în care se îmbină decorurile şi estetica filmelor comuniste cu obiceiurile corporatiste de motivare colectivă. Atitudinea degajată a tuturor te face să crezi, văzând acest decor est-european, că de fapt Happy Friday este o invenţie venită din întreprinderile socialiste. Înainte de weekend, totul era numai petrecere, veselie şi relaxare vecină cu delăsarea în firma cu decor ceauşist din Mexic. Dar plecarea fondatorului într-o altă lume îi împinge pe toţi într-un hău al disperării şi al confuziei. Se aruncă nişte acuzaţii de corupţie. Se caută un salvator care să îi scoată pe angajaţi din starea de anxietate legata de lipsa perspectivei. Se amână realitatea prin blocarea porţii de acces. Şi în final, toată mulţimea debusolată este acaparată de manifestări bipolare, oscilând între tristeţea profundă şi euforia fără limite, între autoamăgire şi conştientizarea situaţiei, între îngheţare şi acceptarea schimbării.

Moartea şefului devine astfel o metaforă exploatată amuzant şi halucinant. Este o metaforă ce vorbeşte despre isteria colectivă, manipularea maselor, procesul doliului, refuzul de a privi realitatea în faţă, intoleranţa la nevoia de schimbare, suspiciunea, refugiul în drogul distracţiei frenetice şi teama de viitor. Scenariul s-ar fi putut la fel de bine transforma într-o piesă de teatru absurd, cu personaje cărora li se induce vulnerabilitatea în faţa schimbării de către un lider psihopat şi manipulator, ce le taie legătura cu exteriorul – un element pe care îl au în comun ţările comuniste din Est şi America Latină.

Noul lider este un personaj acuzat de corupţie de către contabilul firmei, singurul lucid, cu excepţia portarului (nimeni altul decât fiul ilegitim al şefului decedat). Acest lider nu vrea să-i lase pe angajaţi să caute un alt loc de muncă. El ar fi un nimeni în afara fabricii. Distrugerea companiei i-ar ataca propria identitate, aşadar va face din incinta fabricii varianta în miniatură a unei ţări ce alege un lider providenţial pentru a scăpa de incertitudine şi haos.

Angajatul autoproclamat liderul salvator îi ademeneşte pe subalterni cu promisiunea unei prosperităţi închipuite, dar prezentate în mod plauzibil şi pe tonul mobilizator al unui revoluţionar. Dacă îşi vor uni forţele, ei, muncitorii, vor ajuta compania să iasă din impas. Trebuie să facă un efort (cu excepţia lui, a liderului) pentru a găsi, în arhivă, datele privind banii ascunşi ai şefului mort. Acum, când fabrica le aparţine, trebuie să preia controlul.

Se vânează trădătorii, care trebuie împiedicaţi, cu orice preţ, să părăsească incinta fabricii pentru a da de veste în legătura cu dispariţia preşedintelui legitim al companiei. Toţi par a se supune orbeşte în faţa micului dictator ce foloseşte citatele motivaţionale ca armă împotriva nesupunerii. Doar contabilul şi fiul secret (portarul) al celui decedat rămân în afara isteriei colective.

Unul dintre cei lucizi va încerca să le vorbească muncitorilor despre psihologia doliului. Le prezintă etapele, de la negare la depresie şi acceptare. Este convins că toţi neagă realitatea, autoizolându-se în incinta unei fabrici intrate în faliment, devenită o bulă de trecut ce nu mai are nici o legătură cu societatea actuală. Doar că majoritatea angajaţilor preferă să recurgă la drogul sub forma unei băuturi inventate de apropiaţii liderului, o băutură care îi face să petrecă toată noaptea ca prinşi într-un delir. Iar petrecerea devine o scenă memorabilă, un climax al supunerii şi euforiei colective.

Scena petrecerii este exploatată inventiv de regizor, care se foloseşte de muzica tribală cu influenţe aztece pentru a crea o atmosferă vecină cu transa psihedelică. Toţi beau fără oprire şi dansează pentru a uita de ei, de realitate, de pierdere, de frica zilei de mâine, că doar inventivitatea şi pofta de viaţă nu le lipsesc.

Deşi pare o comedie filmată într-un spaţiu minimalist, în care se mizează mai degrabă pe mimicile personajelor, pe efectul hilar al obiectelor şi al decorurilor, pe satira demnă de teatrul absurd, şi nu pe acţiunea trepidantă, odată ce analizezi filmul, descoperi mai multe straturi ale interpretării. Discuţia cu Joaquin del Paso, regizorul mexican invitat la Pelicula 2017 a dezvăluit simbolurile din spatele aparentei simplităţi.

Mulţi spectatori i-au pus întrebări legate de asemănarea fabricii mexicane cu mastodonţii industriali din Europa de  Est. Regizorul, care a studiat cinematografia în Polonia, a scos la iveală asemănarea dintre societatea noastră şi personajele din film. La fel ca românii, mexicani adoră să facă haz de necaz pentru a mai atenua din şocul unei situaţii dificile.

Fabrica din film exista în realitate, dar urma să fie demolată pentru a se construi un mall în locul ei. Apropierea de aeroport şi imaginile avioanelor văzute din curtea ei l-au ajutat pe regizor să creeze scene insolite, percepute ca metafore vizuale privind nevoia de evadare, deşi nu a intenţionat să caute o frabrică apropiată de aeroport.

Au fost şi mulţi spectatori intrigaţi de nimbul mitic şi de imaginea enigmatică atribuite de angajaţi patronului considerat fie un milionar excentric, fie un tatucă protector din umbră. Răspunsurile oferite de regizor le-a dezvăluit că dimensiunea mitică nu ţine de imaginea şefului mort în conştiinţa angajaţilor, ci de apa ce fie invada curtea fabricii când se spargea conducta, fie curgea nestingherită prin apartamentul patronului, amenajat chiar în incinta fabricii.

De fapt, apa şi personajul care verifică tacticos conductele precum un roboţel fidel angrenat într-un mecanism ce mergea cu precizia unui ceas elveţian trimit spre trecutul aztec al capitalei mexicane. Ciudad de Mexico a fost ridicat de azteci în jurul unui imens lac. S-a dezvoltat în urma construirii locuinţelor aztece de-a lungul unor terase. Apoi au venit conchistadorii şi urmasii lor, ce au acoperit lacul cu betoane. Dar apele acestui lac se revoltă din când în când şi îşi cer teritoriul înapoi, aşa cum vezi în doua-trei scene din film, considerate absurde, fără coerenţă logică, însă plauzibile dacă te referi la istoria capitalei.

Regizorul a mărturisit că un spectator din România l-a întrebat dacă în Mexic a existat comunism, decorul industrial amintindu-i de marile fabrici socialiaste. A început astfel o întreagă discuţie despre universalitatea absurdului, a dictaturii, şi despre transformarea unui decor industrial îngheţat în timp, desprins de prezent, într-o altă realitate, în care se refugiază oamenii trecutului nu se mai regăsesc în actualitate. Personajele din film, care se baricadează în incinta fabricii, de parcă totul trebuie să meargă înainte, ignorând schimbarea care le bătea la poartă, amintesc de o dramă colectivă din România: lipsa perspectivelor după închiderea fabricilor ce asigurau locurile de muncă ale unui întreg oraş.

Asemenea celor ieşiţi din comunismul ce furniza iluzia siguranţei economice, angajaţii se tem de noua realitate. Deşi Mexicul nu a trecut prin comunism, aceşti mexicani din film au reflexele unor locuitori din estul Europei, care se tem de legile economiei de piaţă, dorind să rămână în bula lor de trecut…până când unul dintre ei îşi face curaj pentru a-l înfrunta pe lider şi a deschide poarta.

Citeşte şi La familia – Cum îşi salvează fiul un tată din Venezuela

La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here