Papadiile – Iubiri stranii in Japonia

0
387

Dacă iubeşti literatura japoneză şi proza lui Yasunari Kawabata, în special, te va fascina acest ultim roman, din păcate neterminat şi publicat abia după moartea lui. Romanul Păpădiile are la bază o poveste ce pleacă de la strania dramă a unei tinere pe nume Ineko. Ea nu mai poate distinge trupul bărbatului iubit, deoarece suferă de o formă stranie de cecitate, survenită în urma unui şoc după ce şi-a văzut tatăl murind într-un accident. Este o afecţiune a corpului generată de o tensiune din adâncurile sufletului, ce îi macină viaţa, precum o tumoră emoţională, neextirpată şi moştenită din adolescenţă. Hisano, iubitul ei, încearcă să o convingă pe mama lui Ineko să renunţe la ideea de a o lăsa internată în sanatoriul din oraşul unde păpădiile au o culoare ireală, sperând că devotamentul şi dragostea lui vor deveni leacul de care ea are nevoie.

Că majoritatea scriitorilor japonezi au o atracţie pentru nişte poveşti de iubire stranii nu îi mai mira pe cititorii fericiţi în faţa unui nou titlu tradus, iar când autorul este un clasic al modernităţii nipone, cum este şi Kawabata, satisfacţia celor ce doresc să simtă spiritul nipon este deplină. Tăcerile înlocuiesc replicile zgomotoase, aluziile dau la o parte dramatismul ostentativ, iar tristeţea sfăşietoare capătă graţia unor flori în a căror descriere se ascunde întreaga intesitate afectivă exprimată în surdină. Kawabata se foloseşte de simbolurile atribuite naturii pentru a le da glas personajelor, ce îşi ascund revendicările, dezamăgirile, furia şi resentimentele în gesturi delicate, lăsând în seama unor detalii florale, a unui peisaj în timpul apusului sau a zgomotelor din jurul unui templu medieval tumultul vieţii interioare ce reverberează mai mult în imagini vizuale, străpunse, din când în când şi de un vuiet îndepărtat, prevestitor.

Spre deosebire de alte romane scrise de Yasunari Kawabata, în care nişte kimonouri, aranjamente florale sau ceşti vechi de ceai vorbesc în locul personajelor, în Păpădiile se înlocuieşte ceremonialul tăcerii estetizate cu al dialogului profund, oprind totuşi la timp replicile tăioase pentru a înlocui cuvintele înţepătoare cu imaginea unei pajişti pline de păpădii sau a unui clopot prin care se transmite o tânguire a tinerei închise în lumea sumbră a unui sanatoriu, departe de fiinţele iubite. Aşa cum te-au obişnuit scriitorii japonezi, dincolo de realitatea brută există o dimensiune mitică, plină de mister şi de simboluri. Însuşi mediul închis unde ajunge Ineko apare înconjurat de fapte ieşite din comun, dar care nu sunt legate de fapte sumbre şi abuzuri asociate unui astfel de loc. Nu sunt prezentate imaginile unei tinere ce rătăceşte cu mintea captivă pe culoarele unui ospiciu şi nici portretele deformate ale pacienţilor bântuiţi de nişte demoni interiori. Sanatoriul amenajat în incinta unui vechi templu budist este învăluit într-o aura mistică, întinzând peste oraş acea atmosferă în care pacea şi atmosfera tulbure, iubirea şi durerea, seninătatea şi demonicul pot convieţui. Pare desprins de lume, iar pacienţii ce sunt lăsaţi să bată clopotele pentru a-şi uşura durerea izolării şi pentru a-şi transmite stările afective devin iniţiaţii unei lumi îndepărtate. Spaţiul în care ajunge Ineko este prezentat doar prin închipuirile mamei şi ale lui Hisano, care poposec la un han din apropiere, având o noapte albă la dispoziţie pentru a hotărâ dacă trebuie să o lase acolo sau să aleaga leacul devotamentului propus de iubitul tinerei, ce se vrea terapeutul acesteia.

În imaginaţia personajelor, sanatoriul amenajat în incinta unui fost templu împrăştie senzaţii stranii, ce nu pot fi exprimate uşor prin cunvinte, provocate şi de legenda unui pacient bătran care îşi găseşte refugiul în copierea unor semne dintr-un vechi text budist ce vorbeşte despre infern şi paradis. Însuşi drumul ce duce de la sanatoriu spre han este presărat cu flori având culori puternice, nefireşti, înflorite înainte de vreme, cu arbori care par să plângă în locul lui Ineko, iar copilul unui localnic ajunge să fie considerat de mama tinerei un spirit din legende. Pentru a menţine atmosfera stranie, Kawabata se joacă puţin cu mintea personajelor sale. Fiecare vede nişte detalii insensizabile, absurde chiar, în ochii celuilalt. În locul unor contraziceri şi halucinaţii, se nasc dialoguri transformate în reflecţii depre iubire, senzualitate, moarte, durere, memorie şi remuşcare.

Deşi ar fi putut urma firul psihanalitic legat de tulburarea lui Ineko, de triunghiul afectiv plin de enigme dintre mamă-fiică devotată-iubit, triunghi vegheat de fantoma tatălui dispărut al lui Ineko, Yasunari Kawabata dovedeşte încă o dată că are un mod aparte de a-şi însuşi inovaţiile prozei psihologice occidentale. În loc să le copieze, preferă să le înţeleagă, apoi să le integreaze subtil în temele sensibilităţii nipone. Respinge analiza psihologică invazivă şi alege imaginile care leagă memoria personală de inconştientul colectiv, prin trimiteri către simboluri mitice şi budiste reinterpretate. Orbirea inexplicabilă a protagonistei şi golul ce înlocuieşte corpul persoanei iubite le dau ocazia mamei şi logodnicului ei să îl umple cu propriu univers afectiv, ţinut sub tăcere. De fapt, Kawabata se foloseşte de un personaj absent – tânăra Ineko- şi de un spaţiu închis – sanatoriul- pentru a scoate la suprafaţă adâncurile imaginarului uman atunci când se întâlneşte cu teama de moarte, de pierdere şi de propriul trecut. Dialogul dintre iubitul şi mama lui Ineko dezvăluie cât de mult se poate schimba perspectiva asupra realităţii în fucţie de trăirile fiecăruia, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva tulburarea lui Ineko este un miraj născut din închipuirea mamei sale, bântuită de trecut şi mai ales de relaţia cu soţul său.

Păpădiileeste genul de roman pe care un cinefil ajunge să-l asocieze cu filmele regizate de Bergman, deoarece peisajele tihnite se îmbibă de straniile emoţii şi închipuiri ale personajelor. Vei găsi aceeaşi legătura dintre memorie, arhetip, natură şi inconştient, capabilă să exprime, chiar şi prin tăcere, acele trăiri primordiale, ce îmbină teama de moarte resimţită ca imposibilitatea de a comunica în prezenţa celor apropiaţi, înstrăinarea, erotismul şi nevoia de a explora relaţia cu sine. Acest roman este reflecţia unei maturizări literare. Asemenea protagonistei sale, ce vede anumite contururi estompate, Kawabata nu mai este interesat de vizual decât atunci când imaginile au ecou. Renunţă la forţa peisajelor picturale şi preferă să le înlocuiască din ce în ce mai mult cu lumea interioară a personajelor, aşa cum acela care îşi pierde vederea încearcă încet, încet să vadă lumea doar prin propriile emoţii proiectate asupra lumii.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Kimiko Yoshida (www.pinterest.com)/Tsuneaki Hiramatsu, “Licurici” (http://rebloggy.com/post/photography-art-japan-landscape-fireflies-tsuneaki-hiramatsu/27899289868)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here