Paper Towns – Cu harponul la vanatoare de balene de hartie

0
1171

În momentul în care iei poziție față de orice produs al mărcii John Green (autorul de bestseller despre adolescenți, pentru adolescenți, gustat, în mod surprinzător, de un segment de vârstă pe care l-am putea numi postadolescent), o faci de fapt nu atât față de produs, cât față de punga de bomboane pe care o primești lipită cu bandă promoțională. Dacă The Fault in Our Stars reușea să distragă atenția de la „subțirimea” ofertei prin sensibilitate autentică, Paper Towns se caracterizează tocmai ceea  ce denunță ca inacceptabil: lipsă de autenticitate.

Ultimul an de liceu, iar băieții cuminți Quentin (Nat Wolff), Radar și Ben vorbesc despre iubirea ca miracol, sex la bal (desigur), respectiv, sex incredibil și imaginar. Nu au fost niciodată la o petrecere, nu au chiulit niciodată, sunt inteligenți, par citiți. Sunt însă umbre palide ale adolescentului care ai vrea să fii în comparație cu Ea, Margo Roth Spiegelman (Cara Delevingne), miracolul care locuiește peste drum de Quentin, regina liceului. Legendele care circulă pe seama lui M amintesc de un alt reper de cool: Margot Tenenbaum. Dar Margot și haina ei din blană de leopard sunt expirate, acum este coolsă fii inteligent, cu gusturi desăvârșite, dar deloc previzibile (Margo citește Walt Whitman, ascultă Woddy Guthrie pe vinil, și vorbește în Psalmi) și să-ți trăiești viața pe principiul Carpe diem (sau noctem, cum o corectează Q în carte).

Și fără a intra în multe detalii despre plot (autorul John Green ne-a rugat, într-un mesaj difuzat înainte de proiecția filmului, să evităm spoilerele) ajung la punga cu bomboane: referințele hiperintelectuale. Felul în care decodificăm aceste referințe reprezintă cheia în care ar trebui să decodificăm filmul/cartea/universul John Green, atât din punctul lui de vedere, cât și dintr-o poziție mai puțin roz. Citim, ne informăm (mulțumindu-ne eventual cu definiții de pe Omnicționar, ca personajele din Paper Towns) și terminăm prin a ne dezvolta un limbaj, limbajul John Green. Nu mai vorbim teenage, acum vorbim supersmartteenage. Desigur, adolescenții sunt mai inteligenți ca adulții, lucru care nu-l deranjează deloc pe adultul John Green, prins în postadolescență, trăită ca adolescență deplină. Totuși, ne alegem și cu altceva în urma consumării bomboanelor de cultură? Cu carii și nimic mai mult, ne arată Paper Towns. Abia zgâriem suprafața culturii: două versuri de Whitman (Q citește doar versurile subliniate de Margo), vreo două de-ale lui Guthrie, un Carpe Diem la fel de decontextualizat și lipsit de nuanțe ca cel din Dead Poets Society. Am renunțat la continuarea aforismului lui Horațiu -nu-ți pune speranțe în viitor-, dar și la expresia care însoțea recontextualizarea aforismului în secolul XVIII – memento mori. Cunoștințe de hârtie, pentru oameni de hârtie – ironic, având în vedere că Margo se revoltă împotriva caracterului bidimensional al lumii în care trăiește. Personajele cred că nu-și descoperă adâncimi pentru că lumea e plată, fără să se întrebe dacă nu cumva lumea e plată pentru că lor le lipsesc adâncimile. Răspunsul ar putea fi negativ, dar simpla întrebare le-ar face cinste. 

Capcana Paper Towns e dublă: te măgulește și te pune la zid. E despre adolescenți, deci te simți bine când vezi că ești considerat interesant, complex (Always imagine others complexly), dar știi că nu ești/ai fost în adolescență chiar atât de interesant și atunci te întrebi: Sunt/am fost doar o persoană de hârtie?

Noroc cu norii de vată ai lui John Green. Înainte de începerea proiecției ne transmite: Remember to be awsome. Nu uitați să fiți grozavi. A fi grozav este, în concluzie, o proiecție, o mască. Iar măștile sunt de multe ori de hârtie. Ești gata? Paper mask on!

  

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here