Parle-leur de batailles, de rois et d’elephants – Michelangelo in Constantinopol

0
682

S-a dus Michelangelo până în Istanbul (pe vremea când se numea Constantinopol) pentru a da curs invitaţiei lui Baizid, sultanul ce l-ar fi îngropat în privilegii şi bogăţii pe geniul capabil să construiască un pod măreţ peste Cornul de Aur? Unii spun că nu, alţii l-ar vedea în stare, mai ales că l-ar fi ajutat să devină mai cunoscut decât rivalul său, Leonardo da Vinci (despre care se spune ca ar fi refuzat propunerea sultanului) şi l-ar fi scos din minţi pe vanitosul papă Iulius al II-lea. Acesta s-ar fi simţit lezat şi trădat de cel angajat să se ocupe de latura estetică a mormântului papal după ce Sanctitatea Sa a mobilizat armata Vaticanului pentru a opri avansarea trupelor otomane spre sudul peninsulei.

Câştigător al Premiului Goncourt în 2015 (romanul Boussole) şi al Premiului Goncourt oferit de liceeni (2010) datorită romanului Parle-leur de batailles, de rois et d’elephants, Mathias Enard – un cunoscător al civilizaţiei orientale – descrie într-o manieră credibilă şi plină de melancolia strălucitoare precum un apus peste Bosfor zilele (imaginare, sau nu) petrecute de Michelangelo în Constantinopol. Aici, cel socotit geniul Renaşterii, se aventurează discret în marele babilon de pe Bosfor, de la Sfânta Sofia până în mahalalele greceşti, în compania unui poet originar din Pristina, intrat în graţiile vizirului, şi o cântăreaţă andaluză, prigonită de trupele spaniole după alungarea suveranului maur din Alhambra.

Pentru cunoscătorii istoriei, posibilitatea ca Michelangelo să-l ajute pe sultan cu priceperile sale inginereşti dublate de calităţile de sculptor (în perioada în care a devenit faimos datorită statuii lui David) este o aberaţie. O fi fost el Michelangelo destul de obraznic încât să-l înfrunte pe marele papă, dar nu şi-ar fi asumat riscul excomunicării. Totuşi, Mathias Enard, un admirator al culturii din Orientul Mijlociu şi cunoscător al istoriei sale, menţionează la finalul cărţii nişte documente păstrate în arhivele Vaticanului, care deschid o portiţă spre autenticitate în ceea ce priveşte posibilitatea unei asemenea călătorii. Ba merge şi mai departe cu închipuirea şi ajunge să insinueze că siluetele unor personaje feminine din frescele Capelei Sixtine, cupola basilicii San Pietro sau nuanţele inedite pentru epoca lui Michelangelo ar fi fost inspirate de culorile, vestimentaţia cântăreţelor şi construcţiile admirate de-a lungul Bosforului.

Cel mai greu în scrierea unui roman despre călătoria lui Michelangelo în Istanbul este mai degrabă acel test al veridicităţii istorice, nicidecum al scriiturii ofertante. Atât sculptorul, cât şi oraşul îţi par suficient de atractive pentru a oferi nişte poveşti, anecdote şi descrieri captivante. Provocarea vine din incompatibilitatea lui Michelangelo şi personalitatea oraşului de la porţile Orientului. Aşa cum ni-l descriu contemporanii săi, Michelangelo era un melancolic ursuz, nesuferit, însingurat, mizantrop, pentru care lumea însemna în primul rând atelierul şi perfecţiunea eliberată dintr-un bloc de marmură. Îşi ieşea repede din pepeni atunci când nu-i conveneau ordinele celor puternici, respingea cu multă aroganţă orice ucenic trimis pentru a-i fi de ajutor în atelier, preferând solitudinea cu preţul epuizării, şi nu accepta şi opiniile altora. Ce mai, un titan inaccesibil, un geniu neînţeles în adevăratul sens al cuvântului, impunător şi copleşitor precum un uriaş ţâfnos, dar pe care ajungi să-l admiri tocmai datorită fermităţii prin care se fereşte de linguşitori, de superficialitatea hedonistă a Romei din epoca lui, dar mai ales de concesiile făcute de dragul privilegiilor aruncate de cei bogaţi în faţa unor artişti. Michelangelo nu era nici galant precum Rafael, nici intrigant precum Bramante (un alt rival), nici linguşitor precum un artist de curte şi nici umil în faţa papei. Dar era singurul titan al scupturii din epoca lui. Şi tocmai marmura l-a învăţat importanţa unei mişcări graţioase care îngheaţă timpul, a unei opere grandioase care să-i asigure nemurirea prin imortalizarea sublimului, a unui trup divin expus în ipostaza nudului păcătos, diavolesc în ochii habotnicilor care nu vedeau cu ochi buni extazul privitorului ajuns în faţa statuii lui David.

Acest Michelangelo, devenit sclavul marmurei, dar mai ales al ideii de nemurire, era inadecvat în Istanbulul desfătărilor topite de ivirea zorilor. Nu l-ai vedea cutreierând bazarul, nici piaţa de mirodenii, afundându-şi mâinile în sacii plini de arome inhalate cu nesaţ. Nu l-ai vedea bucurându-se de tânguirea nostalgic-sentimentală a unui instrument levantin într-o tavernă din cartierul grecilor. Până şi frumuseţea unui apus deasupra cupolelor l-ar fi prins nepăsător. Pentru acest sculptor este permis doar efemerul unei lumini prelinse în interiorul somptuos al Sfintei Sofia, în care până şi spaţiul începea să leviteze datorită jocului vizual deasupra aerului colorat de razele aurii ale Orientului.

Atunci, cum poţi să-l aduci în Istanbului veseliei, al fastului gălăgios, al exuberanţei colcăitoare, al fumului parfumat din tavernele mai de soi, al poeţilor ce lăudau grădini disparute şi al oamenilor cu dare de mână ce preferau miniaturile decorative în locul sculpturilor grandioase? Introduci doi însoţitori care să reflecte acea parte respinsă de Michelangelo, din care fac parte: frenezia efemerului senzual, abandonul în plăcerile nopţii, voluptatea fluidă cu tentă iluzorie, incompatibilă cu marmura, dar surprinsă perfect de un vers aruncat în amnezia unei beţii. Unul dintre ghizii lui Michelangelo este Mesihi, poetul din Pristina, intrat sub aripa Marelui Vizir. Lui i se datorează singurul amănunt exotic adăugat acestui taciturn auster care era Michelangelo – un pui de maimuţă devenit cadoul poetului pentru idolul său, adus din India pentru a fi expus alături de elefanţi şi sclavele din Balcani. Celălalt este un personaj feminin-o cântăreaţă maură din Andaluzia, eşuată în tavernele cartierului grecesc pentru a-şi îneca dorul de palatele şi grădinile regatului distrus de Inchiziţie.

Tânăra andaluză îl seduce prin silueta ei androgină în şalvari (o trimitere subtilă către miturile privind orientarea sexuală a lui Michelangelo, adesea pomenită prin aluzii vulgare), prin melancolia din vocea ei. Uriaşul morocănos, deloc sensibil în faţa unui Istanbul ce-i fascina pe străini, cu trupul deformat şi privire aspră, devine în imaginaţia ei un bărbat fascinant. Îl strânge în braţe, îl ademeneşte prin dezmierdări precum o femeie versată din cartierele plăcerii, dar păstrând monologul şi atingerea duioasă ale unei orientale îndrăgostite. Vocea ei i se adresează unui Michelangelo indisponibil în faţa plăcerilor senzuale, gata să refuze abandonul nocturn permis de vin, de muzica exuberantă de pe malul Bosforului, de mâinile care frământă un trup însingurat.

Tu es capable a tendre un passerelle de pierre, mais tu ne sais pas te laisser aller aux bras qui t’attendent.

Ai putea să te aştepţi la elogiul adus unei vechi surse de inspiraţie: iubirea neîmplinită dintre femeia seducătoare şi geniul care nu se poate limita la plăcerile trupului şi care vrea să anuleze orice urmă lăsată de efemer. Dar tânăra andaluză rămâne în lumea umbrelor nocturne, asemenea unei voci pătrunzatoare între pereţii tavernei, dar uitate la ivirea zorilor, încât ajungi să te întrebi dacă nu este cumva un artificiu narativ, un spectru exotic devenit simbolul unei laturi ascunse din personalitatea lui Michelangelo, de care însuşi artistul se teme, şi pe care o expulzează pentru a sculpta nemurirea, fără a fi tentat de plăcerile trecătoare.

Mathias Enard, asemenea unui arhitect inventiv, a fost nevoit să caute nişte detalii care să-i susţină construcţia nonconformistă, ce risca să se prabuşească la testul autenticităţii culturale. A evocat, aşadar, sensibilitatea şi devotamentul unui poet oriental fascinat de Michelangelo, şi a inventat o andaluză nostalgică pentru a crea legătura spirituală dintre Michelangelo şi Bosfor. Nu a vrut să inventeze un Michelangelo dedat introspecţiilor multiculrurale odată adus în ipostaza celui sedus de Orientul senzual şi senzualist, devenind asemenea picturilor cu tentă fantezistă ale visătorilor ce-si imaginau această lume drept un paradis al voluptăţilor, cu haremuri în care femeile era alintate şi recunoscătoare captivităţii, picturi care azi par nişte dovezi ale ignoranţei, din care a mai rămas doar farmecul vizual. În schimb, a readus din trecut un poet renumit în perioada otomană (Mesihi din Pristina), pe care şi l-a închipuit copleşit de faima sculptorului, şi a inventat apoi o maură fugară. Aceste personaje secundare, dar având un rol decisiv în finalul aventurii, se încadrează perfect în decorul oriental, fiind, în acelaşi timp, la marginea lui, alături de Michelangelo. Impresiile acestora, sentimentele secrete, rivalitatea cu tentă ambiguă, scoasă la suprafaţă prin tentativa poetului Mesihi de a intra în graţiile scuptorului şi apartenenţa la o lume a plăcerilor îi face deţinătorii unei realităţi afective neexplorate din universul interior al lui Michelangelo, de care însuşi artistul se fereşte.

Înainte de a fi un roman despre un episod mai puţin cunoscut în istoria artei, dezgropat de un arheolog care a pus cap la cap informaţiile din biblioteca Vaticanului şi din arhivele otomane, Parle-leur de batailles, de rois et d’elephants este un roman al posibilităţilor, al orizonturilor îndepărtate, al mirajului şi al nevoii de alteritate. Nu este importantă veridicitatea, deşi ultimele pagini conţin şi argumente în favoarea ei. Mathias Enard vrea să arunce reflexiile unei lumini străine şi ale unor nuanţe insolite peste un trup obosit şi însingurat, să amestece melancolia introspectivă prelungită de maumura rece şi căldura din agitaţia impetuoasă a iubirii febrile, dar nemărturisite. Deşi personajele, scenele şi descrierile par cât se poate de autentice, lectura curge precum o reverie înghiţită de un vis tulburat doar de un episod plin de suspans, menit să resusciteze un ritm narativ cuprins de o trândavă melancolie lirică, des întâlnită în Orientul saloanelor frecventate de poeţii opiomani. Un vis pare şi această călătorie a lui Michelangelo. Un vis este şi podul care uneşte malurile unui imperiu. Un vis a fost şi veşnicia sultanului Baiazid, acel simbol al forţei otomane. Singurele certitudini devin în acest roman tocmai pasiunile supuse capriciilor trecătoare. Dar ele sunt de nerostit, exprimând în tăcere mesajul a zeci de reflecţii despre timp şi artă, despre nemurire şi perfecţiune în sculptura unui renascentist şi mai ales despre întâlnirea cu diferitul.

Parle-leur de batailles, de rois et d'elephants - copertaEditura Actes Sud, 2010

 

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here