Parul Venerei, de Mihail Siskin – povesti in povesti, vieti in vieti

0
483

            „Realitatea rezidă în limbaj” spunea Șișkin vorbind despre Părul Venerei (2005), cel de-al treilea roman al său, publicat în România în 2013, la editura Curtea Veche, în traducerea Antoanetei Olteanu. Același lucru îl sugerează și fraza finală a motto-ului cărții: „Căci prin cuvânt a fost creată lumea și prin cuvânt vom învia”. La baza romanului stă convingerea că numai prin cuvânt putem înțelege realitatea cu adevărat și că tot acesta ne poate deschide calea spre eternitate: „…totul există și nu există în același timp, mai bine spus, există, dar numai pentru că eu scriu acum despre asta […] Oare și de la mine, cea vie, vor rămâne numai rândurile acestea?”, se întreabă unul dintre personaje.

            Într-adevăr, pe măsură ce lectura înaintează – sinuos, ce-i drept, împiedicându-se în numeroasele referințe intertextuale – cititorul descoperă că se află în fața unui monument închinat cuvântului scris, literaturii, mitologiei, care se scurg în viață și se amestecă cu aceasta. Nu personajele, acțiunea sau dimensiunea spațio-temporală importă în Părul Venerei. Toate acestea plutesc într-o mare de incertitudine. Scriitura per se este cea care ocupă locul central, precum și modul în care lecturile, atunci când li se permite, invadează realitatea.

            În ceea ce privește titlul romanului, Părul Venerei (Adiantum capillus veneris în denumirea latină), este o plantă care se dezvoltă sub formă de mănunchi, dintr-o singură tulpină subterană. Aluzia este cât se poate de transparentă: așa cum dintr-o singură rădăcină cresc o mulțime de tulpini, tot astfel, dintr-o singură sursă, se pot ramifica, asemeni razelor de soare, un număr infinit de povești.

            Sursa/liantul acestor povești este un interpret la biroul elvețian de imigrări care încearcă să supraviețuiască în urma înstrăinării de familie și de patria natală. Lecturile care îl marchează se întrepătrund cu propriile amintiri, cu interviurile pe care le traduce zilnic la serviciu, cu jurnalul unei cântărețe rusoaice, Bella Dmitrievna (căreia inteționa să-i scrie biografia) sau cu scrisorile pe care i le scrie – dar nu și trimite – fiului său pe care îl numește Nabucodonosaurus. Ceea ce rezultă este o țesătură complexă, multicoloră, un amestec polifonic de povești reale sau ficționale care nu se suprapun niciodată ci evoluează în paralel, neavându-l în comun decât pe tălmaci care fie le-a citit, fie le-a trăit.

            Adică o sumedenie de povești în povești, de vieți în vieți: momente din copilăria tălmaciului, bântuită de chipul slut al profesoarei Galina Petrovna/Galpetra, se amestecă cu amintiri din excursia pe care acesta o face la Roma cu soția – o Isoldă lipsită de strălucirea originară, care și-a pierdut Tristanul și încearcă să-l regăsească într-un alt bărbat; istoriile celor intervievați la biroul de imigrări se împletesc cu istorii mai vechi, cu lecturi din literatura Greciei antice: romanul lui Longos, Daphnis și Chloe; scrisorile către fiul său sunt adresate unui anume Nabucodonosaurus, referință clară la Nabucodonosor, regele Babilonului, astfel că nu lipsesc nici aluziile la zeitățile asiro-babiloniene sau la războaiele antice. Toate aceste referințe intertextuale dau romanului un substrat erudit care nu face decât să-i sporească valoarea. Rolul lor, însă, este acela de sublinia nu doar imensitatea istoriei ci și forța modelatoare pe care o exercită aceasta, atât asupra realității, cât și asupra literaturii. Ea este baza peste care se mulează prezentul: „suntem numai niște mănuși pe care și le pun iarna istoriile pentru a se încălzi în ger”, citim la un moment dat în roman.

            Acestor povești li se alătură o alta, aceea a cântăreței rusoaice, Bella Dmitrievna, ale cărei însemnări intime ajung în mâinile tălmaciului. Jurnalul cântăreței ocupă o suprafață destul de mare din Părul Venerei și poate fi considerat un veritabil roman în roman. La rândul său, Bella Dmitrievna își ghidează existența după jurnalul unei pictorițe franceze de origine rusă, Maria Bașkirțeva, pe care o citează adesea, astfel adăugându-se încă un nivel al scriiturii. Ceea ce impresionează, însă, este subtilitatea uimitoare cu care Șișkin reproduce discursul feminin, fie el adolescentin sau matur. Primele însemnări, toate datate, sunt redactate cu naivitatea și înflăcărarea puberului visător, care trăiește primele experiențe amoroase sau primele frustrări. Pe măsură ce înaintează în vârstă, scrisul Bellei Dmitrievna se maturizează vizibil însă pierderea unei sarcini și infidelitatea soțului o transformă într-o femeie patetică, autocompătimitoare și plină de incertitudini. Toate aceste aspecte ale caracterului feminin sunt redate de Șișkin cu o extraordinară precizie și autenticitate.

            Dincolo de toate observațiile de mai sus, Părul Venerei nu este numai un roman despre o viață umană răscolită de povești din timpuri imemoriale ci și un roman despre iubire. Dovadă stau, desigur, istoriile de amor ale Bellei Dmitrievna și cea a tălmaciului însuși, precum și evocarea a două dintre cele mai faimoase cupluri din istoria literaturii – Daphnis și Chloe, Tristan și Isolda. În Părul Venerei, iubirea este privită ca un sentiment înălțător, pur, ca acel ceva care ne curăță de mundan și ne apropie de divinitate: „Dar în iubire nu poate fi nimic murdar, acolo nu e nimic de la noi, acolo e numai ceea ce a pus în noi Dumnezeu”. Iubirea ne întregește și dă un sens existenței noastre: „…viața e măsurată în oameni […] și toți pe care i-ai iubit nu dispar nicăieri, ei trăiesc în tine, tu ești făcută din ei. Asta e originea vieții”.

            În final, este greu de stabilit exact despre ce anume este Părul Venerei, atât de complex este romanul acesta. Poate fi despre viață, cu toate ale ei; despre literatură și influența acesteia asupra celor care o iubesc cu pasiune și devotament; despre iubire, fericire, despărțire, uitare, moarte. Despre faptul că suntem ceea ce iubim, citim și scriem și că, dincolo de aceasta, nu mai suntem nimic – „capătul lumii trece pe aici, vedeți, unde se termină cuvintele”

Recenzie finalistă în concursul Postmodern – Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în 2013. .

 

Carte apărută la Editura Curtea Veche

O poţi comanda de pe Elefant.ro, de aici

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here