Pasiune pura – Slabiciunile intelectualei indragostite

0
345

Unul dintre citatele distribuite pe Facebook, însoţit de imaginea clasicului înţelept ce l-a emis, este şi traducerea în engleză a unei reflecţii atribuite lui Coco Chanel într-un film: A woman in love in helpless! Dar stai să o vezi pe Femeia Intelectualăîndrăgostită!, ar spune cititorii unui roman intitulat Pasiune pură, deloc siropos, în ciuda titlului, roman ce i-ar fi plăcut probabil şi celei care a inventat zeiţa emancipată, în pantaloni şi perle. Această intelectuală numita Ester Nilsson suferă de acelaşi sindrom al raţiunii aţipite de somniferul pasiunii, al îndrăgostirii care, în cazul ei, nu naşte monstri şi gesturi necugetate, ci doar gânduri şi reacţii amuzante, livrate alături de reflecţii filosofice sabotate sau deturnate în direcţia unui simţ al umorului spiritual, cum numai oamenii deştepţi, care ştiu să facă haz şi de necaz, au, cel puţin aşa se zice.

Lena Andersson, una dintre cele mai bune scriitoare suedeze contemporane, a scris un roman în care se poate regăsi orice femeie, dar fără să apeleze la o reţetă comercială. În locul fetei sărace îndrăgostite de fantele inaccesibil sau al fecioarei captivate de un psihopat şarmant a la Mr. Grey cel plin de umbre, o avem pe Ester, o poetă şi o eseistă care ajunge să se îndrăgostească de pictorul căruia îi dedicase un studiu. Deşi este o adeptă a independenţei emoţionale susţinute de activităţile mentale, alimentate de voluptăţile unor lecturi variate de cea mai bună calitate, odată căzuta în transa fascinaţiei pentru charismaticul Hugo Rask, un intelectual implicat în cauzele sociale şi mereu gata să le imprime tablorilor sale un mesaj profund, un crez idealist, Ester va trece prin toate fazele îndrăgostirii, inclusiv prin cea a fluctuaţiei euforice, de la agonie la extaz, specifică unei femei care, sub drogul stării de bine induse de susbstanţele ce o iau razna prin creier, ajunge să regreseze pentru câteva zile, revenind la gândurile specifice adolescentei care a fost cândva. Se prăbuşeşte de pe culmile speranţei până în abisul nefericirii doar citind un banal SMS. Aşteaptă ca formulele de politeţe precum: Ne mai auzim, Ţinem legătura sau Vorbim când te întorci să devină certitudini şi promisiuni solemne, urmând apoi să se ia în râs pe ea însăşi, emiţând nişte reflecţii contaminate de un umor inteligent, semn că mai rămâne un loc şi pentru o urmă de luciditate în procesul de îndrăgostire, sub forma observaţiilor autoironice, spre amuzamentul cititorului.

Ester poate trece drept imatură în ochii prietenelor din cauza incapacităţii de a li se opune stărilor ce îi inundă creierul de femeie adultă, trecută de treizeci de ani, ce n-ar mai trebui să se îndrăgostească precum o fetişcană fără minte. Dar poate deveni profundă, amuzantă şi puternică în ochii multor cititoare, mai ales datorită acestui curaj a-şi mai permite să urce în caruselul afectiv, chiar şi la vârsta la care mulţi se joacă de-a oamenii serioşi, minţindu-se că pot rezista unor emoţii puternice fără a crea în ei un mic haos (dătător de plăceri nemărturisite). Ea transformă fascinaţia pentru bărbatul-artist, pentru intelectualul şarmant mai în vârstă decât ea şi cu o vizibilă trecere la femei, într-un şuvoi de gânduri şi reflecţii despre feminitate, autocontrol şi vulnerabilitate, redescoperire şi, mai ales, inspiraţie creatoare. În timp ce prin faţa ochilor defilează momentele petrecute alături de Hugo -artistul transformat în semizeu şi din semizeu într-un copil mare, speriat de propriile sentimente faţă de ea, aşa cum şi le imaginează Ester – protagonista întreţine un dialog cu sine. Vei descoperi un dialog în care arta, umorul şi analiza despre condiţia femeii în relaţia de cuplu se întrepătrund în imaginea unui eros potenţat de intelect şi a unui intelect expansiv datorită unui erotism trecut prin filtrele inspiraţiei artistice.

În mijlocul unui decor scandinav în care epiderma se dezmorţeşte într-un interior boem după ce a luat la pas cartierele artiştilor în plină iarnă, Lena Andersson se dovedeşte a fi o maestră în a surprinde ritualul de trecere de la intimitatea intelectuală, bazată pe seducţia lungilor conversaţii şi a plăcerii amânate prin replici cu dublu înţeles, la cea erotică, nedezlipită aproape deloc de cea dintâi. Plăcerea unei vizite în atelierul bărbatului ridicat pe un piedestal se poate transforma într-o nesperată apropiere, iar lungile dialoguri, într-o defensă a celui ce nu vrea să-şi dea jos masca în faţa unor sentimente bulversante pentru egoul său de vedetă a scenei mondene rafinate. Această trecere nu este lipsită de trăirile care îi coboară pe cei doi protagonişti din Olimpul materiei cenuşii direct în mijlocul muritorilor, cu toate acele fleacuri sentimentale catalogate drept gelozii enervante, revendicări inutile, temeri penibile şi reacţii vulgare. Ca mai toate femeile ce nu vor sa accepte o pierdere, eseista şi poeta Ester se autoamăgeşte, mai ales când îşi spune că biletul ce indica o altă destinaţie a lui Hugo decât cea declarată este un semn al minciunii sofisticate, prin care oamenii deschişi la minte se apără de pretenţiile dictatoriale ale unei sincerităţi deloc necesare când nu vrei să o pierzi pe femeia ideală, în sfârşit descoperită în Ester. Şi tot ca mai toate femeile simte că pătrunde într-un sanctuar când vede prima oară atelierul de pictură al bărbatului iubit, considerându-se deosebită când este lăsată în lumea lui. Nici micile gelozii nu o părăsesc, să nu mai vorbim despre sevrajul ce însoţeşte decizia de a nu-l mai suna când el se arată indisponibil. Degeaba ajunge să-i dea de înteles că toate acele momente de intimitate nu reprezintă pentru el o promisiune a stabilităţii unei vieţi în doi, fie ea şi una în care ambii parteneri promit să nu se plictisească prin cerinte specifice unor oameni arhaici, dornici de a duce o viaţă cuminte, pe alocuri burgheză.

Când iubeşte şi când este luată cu asalt de pasiune, Ester se dovedeşte a fi o femeie ca oricare alta, de aici şi uşurinţa cititoarele de a intra în pielea ei, chiar dacă nu au preocupările acesteia. Suferă precum o femeie care ajunge să citească nişte reviste glossy pentru a uita că el nu mai sună, deşi ea încearcă din răsputeri să se concentreze asupra unor eseuri şi volume cumpărate de la Paris. Vechea întrebare De ce nu mă mai sună? se transformă în revoltă şi în promisiunea respectării unei hotărâri vehemente făcute faţă de sine, prin care vrea să îşi redea o demnitate pierdută. Cedează iar şi iar, şi îi trimite un şir de mesaje, în miez de noapte, bărbatului ce intră şi iese din scenă cu nonşalanţa unui amant superficial sau a unui adolescent care a fost sfătuit de amici să joace rolul indisponibilului arogant. Ester suferă, la rândul ei, de acea bulimie afectivă, prin care îngurgitează avidă gesturile ce îi dau iluzia unei reveniri a lui Hugo în viaţa ei, apoi se ceartă pe ea însăşi după ce a încălcat iar pactul independenţei, a distanţării faţă de barbatul-drog.

Asemenea personajului masculin ce ştie cum să-şi dozeze reacţiile, dispariţiile şi revenirile în peisaj pentru a o determina pe Ester să îl transforme într-un subiect demn de interes datorită reactiilor sale ambigue, ce pot ascunde multe cauze, întoarse în mintea ei pe toate părţile, scriitoarea Lena Andersson ştie cum să îţi întreţină interesul, să te implice afectiv. O face printr-un roman alcătuit exclusiv din gândurile unei protagoniste îndrăgostite. Nu are nevoie de naraţiune, ci doar de lumea interioară a unei singure femei pentru a crea spectaculosul, regăsit în nişte detalii şi trăiri vechi de când lumea şi literatura, dar mereu inedite când ştii cum să le dublezi de umorul ce alungă disperarea şi hăul dezolării în favoarea unei sărbătoriri a celor mai frumoase dintre slăbiciuni.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: @ Denise Grünstein / Aperture Gallery and Bookstore / Swedish Institute, New York Read more at http://www.parisphoto.com/agenda/different-distances#JkPgmKFxcq0kXUYK.99 si Erik Johansson (www.emptykingdom.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here