Pasolini – Un banchet erotico-melancolic

0
651

La filmul regizat de Abel Ferrara te duci mai ales pentru a fi surprins de interpretarea lui Willem Dafoe, pe care l-ai vedea mai degrabă în rolul unui recuperator sau al unui mafiot slav decât în pielea unuia dintre cei mai influenţi cineaşti, acel Pasolini dornic să ridice spiritul submisiv la rangul de tortură aplicată burgheziei, pe care a scos-o din minţi cu filmele sale despre acea împletire dintre sexualitatea viscerală, dominare, putere şi reverie incandescentă.

Dafoe reuşeşte să întruchipeze un Pasolini melancolic, având uşoare sclipiri existenţialiste în replicile din interviurile prin care încă vrea să mai stârnească stupoare, şi licărul compasiunii din ochii unui monstru sacru decadent, care amână saltul pofticios asupra unui tânăr prostituat ce înfuleca înfometat nişte spaghete cu aerul inocenţei androgine a unui Bachus pictat de Caravaggio (regizorul insistă asupra variantei legate de relaţia dintre orientarea sexuală a lui Pasolini şi crima şocantă ce i-a adus finalul). În afara a două-trei scene abrazive pentru o retină sensibilă şi a celor prin care se anunţă un final cutremurător, deşi mult mai puţin trepidant decât te-ai fi aşteptat la începutul filmului, astfel încât să nu strice pojghiţa nostalgiei aplicate peste scenele picante ce te trimit cu gândul la o bacanală regizată de nişte hipioţi ce abia au citit un tratat erotic indian pe muzica lui Jim Morrison, Pasolini este un film potolit dacă îl compari cu ideile politice sau imaginaţia cineastului a cărui viziune îmbină sublimul cu acel erotism şocant, demn de spectacolele de la banchetele privilegiaţilor din Roma Antică, peste care aplică nuanţele umorului blasfemic la adresa societăţii aşezate.

Departe de a fi o biografie cinematografică, filmul poate fi considerat mai mult o viziune personală asupra ultimelor clipe din viaţa monstrului sacru pe care îl admiră Abel Ferrara. Aceste ultime clipe devin o călătorie delirantă, în care tot ce era şocant pentru Italia lui Pasolini ia calea oniricului ce amestecă scene din Salo şi din universul marginalilor asemănători celor din romanele scrise de controversatul regizor (considerat şi un părinte al Neorealismului în literatură), nelipsind nici opiniile antiburgheze tranşante până la extrem sau cele referitoare la crezul artistic iconoclast. De fapt, pelicula îţi arată un Pasolini ce presimte finalul brutal, fiind gata să lase ca testament un ultim proiect cinematografic având o notă existenţialistă, despre condiţia de pământean. Interpretarea actorului din rolul principal este surprinzătoare prin tonul nostalgic la care nu te-ai fi aşteptat de la un Pasolini care ajunsese la apogeul sfidării furibunde prin filmul-cult Salo. Acest Pasolini jucat de Willem Defoe este memorabil datorită amestecului dintre fragilitate, umorul care provoacă dileme la întâlnirea cu subsolul perversiunilor din umbra fiinţei umane şi cinismul stins de mimica unui colos obosit şi copleşit de propria lume, de la care toţi se aşteaptă să rămâna la condiţia intelectualului teribil, gata să reverse viziuni indecente la petrecerea simandicoasă dată de cei hrăniţi prin convenienţele şi ritualurile ce împart societatea între dominatori şi cei supusi, între victimă şi călău, virilitate şi slăbiciune, conformism şi hedonism sălbatic.

Pasolinirămâne o incursiune provocatoare în intimitatea intelectuală a unui cineast având o imaginaţie precum un cocktail Molotov, dar care va evita mărturisirea în favoarea unui mister pe care fiecare spectator îl va interpreta diferit, considerându-l pe marele Pasolini un pervers genial sau un pesimist diabolic, iar cei care abia acum descoperă epoca de aur a filmului italian vor deveni curioşi în legătaură cu personalitatea, romanele, dar mai ales viziunea cinematografică a unui artist incomod, a cărui dorinţă de a dinamita ipocrizia societăţii italiene din perioada sa îi zguduie până şi pe cei care au impresia că ai vazut deja totul în materie de suplicii transpuse în artă. Tocmai această apropiere subtilă şi tăcută dintre spectator şi personaj rămâne cel mai bun element al filmului. Ai impresia că poti intra pe vârfuri în camera unde Pasolini bate scenarii, fantezii, gânduri şi impresii la o maşină de scris veche, apoi mergi alături de el pe străzile populate de marginali, văzute de pe geamul unei maşini retro conduse de un artist stăpân pe el, dar ajuns în acel stadiu al existenţei în care lumea este privită de la nivelul unui zeu dezamăgit, pentru care şi scârba capătă măreţia inspirată de reflecţii cu iz filosofic acid.

Pasolini a fost proiectat în cadrul BucharEST International Film Festival, ediţia din 2015.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here