Passion – sau cum se distreaza fetele

0
415

Passion, noul film al lui Brian De Palma și, totodată, un remake după creația cinematografică din 2010 a lui Alain Corneau, Crime d'amour, își dăzvăluie miezul încă din titlu: pasiunea, un sentiment care face din cel care o încearcă atât un subiect activ, care determină cursul evenimentelor, cât și un obiect pasiv, care îndură efectele din afară ale pasiunii. Ca în aproape orice poveste clasică de amor, catastroficul sentiment este aruncat în mijlocul unui triunghi amoros și declanșează în lanț reacții care seamănă foarte mult cu acelea ale unui proces chimic. Elementele compoziției încep să se precipite, dând naștere unui compozit cu o consistență instabilă, tocmai bună pentru un thriller.

Colțurile triunghiului amoros sunt două femei aparent contrarii și un bărbat. Christine Stanford (Rachel McAdams) este o blondă plină de nuri, răsfățată și capricioasă, obișnuită să obțină tot ceea ce își dorește – atât la birou, cât și în pat. Asistenta ei, Isabelle James (Noomi Rapace), este o brunetă nemachiată, îmbrăcată mereu în negru – punându-și astfel și mai bine în evidență șefa –, nevrotică, tăcută și… misterioasă. Numai că, în ciuda contrastului voit, personajul asistentei nu are nici o adâncime, așa cum nu are nici unul dintre personajele filmului. Dacă superficialitatea i se potrivește ca o mănușă – sau ca lenjeria intimă – lui Christine, profunzimea și latura misterioasă a Isabellei sunt trasate cumva de mântuială, fiind mai mult sugerate printr-o tușă destul de groasă, ca să nu spun, de-a dreptul, grosolană.

Celor două femei li se adaugă amantul și partenerul de afaceri al șefei, care pică însă, ca o muscă, în plasa de combinații și sentimente țesută de cele două femei. Este un personaj șters și fără importanță în economia vârtejului stârnit de pasiunea celor două femei, un pion de care ele se pot debarasa oricând în jocul lor pasional și criminal, deși se folosesc cu dibăcie de acesta pentru mișcări menite să creeze derută.

Triunghiul amoros însă nu este perfect închis, are fisuri, pentru că în el își face apariția asistenta asistentei, care tânjește tăcută după șefa ei și, astfel, se pune în calea planurilor Christinei, stareța-șefă a acestui bordel în mișcare. După cum puteți bănui din sumara prezentare a elementelor acestui compozit efervescent, acțiunea se complică, reacțiile chimice se anulează unele pe altele, rezultând o substanță fierbinte și periculoasă.

În Passion, Brian De Palma a urmărit îndeaproape structura thrillerului amoros și a repetat-o aproape școlărește. Că este un omagiu sau o pastișă, nu am priceput prea bine. Regizorul te conduce pas cu pas prin intrigă, devine aproape enervant de pedant în expunerea ei, de parcă te-ar considera prea greu de cap ca să pricepi cauzele psihologice ale acțiunii, apoi, spre sfârșit, face ca întregul curs calm de până atunci să se precipite și s-o ia la vale cu o viteză amețitoare. Filmul are mai multe finaluri, s-ar putea opri oricând, de la un punct încolo, numai că aceste finaluri se anulează unele pe celelalte printr-o tehnică nu foarte originală, dar, trebuie să recunoaștem, eficientă: aceea a (falsului) vis. Astfel încât, la fel ca și personajele filmului, nu mai știi dacă te afli în vis, nu mai deosebești realitatea de imaginar și rămâi suspendat în spațiul dintre ele. Finalul propriu-zis nu are nimic catharctic în el, vinovatul nu este dezvăluit în întregime, nu este denunțat deschis, ci rămâne ca o fantomă care, și după ieșirea din sală, îți bântuie un pic mintea. Reușind toate acestea, Brian de Palma face un film… reușit. Reușita nu-i revine însă tehnicii cinematografice (știm prea bine, din alte filme, ecranul tăiat în două, cu acțiuni paralele, planurile oblice etc.), nici construcției neapărat, ci mai degrabă efectului de tensiune creat în spectator. Și e mare lucru. Nu sunt de lepădat nici interpretările actoricești, deși, recunosc, personajul Isabellei, aghiotanta anxioasă și nevrotică a Christinei, m-a enervat la culme. E insipid, neînchegat și stângace. Mai că-mi venea să-mi fac propriul thriller, ca să-l ucid.

Filmul lui De Palma e ca o sinteză a thrillerelor amoroase, o compoziție atent studiată, care obține efectele așteptate. Poate părerea ridicol pe parcursul desfășurării evenimentelor dacă nu ai în minte faptul că el urmează conștient o rețetă, însă ceea ce reușește este și mai merituos: creează o rețetă a rețetei, fiind ca un discurs metatextual pe marginea textului unui roman cu crime și pasiuni amoroase.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here