Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

0
800

G.H., o sculptoriţă bine ancorată în lumea ei (din apartamentul cochet), şi care ştie ce vrea de la viaţă, rămâne fără menajeră. Când intră în camera goală în care locuise aceasta (de care nu se prea interesase câtă vreme i-a fost angajată), găseşte o pictură murală stranie, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Redarea siluetelor şi golul din încăpere îi dau fiori, o intrigă şi îţi dau ţie, cititorule, impresia că ai nimerit de fapt într-un spaţiu al întâmplărilor ciudate, simbolice.

Golul din camera părăsită ar putea fi la fel de bine un pasaj spre o altă dimensiune, o breşă în realitatea ordonată, un sarcofag în care desenele murale să fie o reîntoarcere la începuturile artei, ale umanităţii. Ar mai putea fi o alegorie mistică a morţii, a revenirii la haosul primordial ce zace sub straturile subţiri ale unei existenţe banale, rutiniere.

Tot ce pare abstract şi greu de exprimat pentru omul ancorat în real devine o destăinuire fluidă în care monologul se îmbină cu adresarea la persoana a II-a, având ca destinatar o identitate necunoscută. Ce te surprinde cel mai mult este rarul talent al scriitoarei de a cutreiera prin lumea interioară a personajelor, reuşind să redea abstractul şi imaginarul dezlănţuit, lipsit de coerenţa logică, printr-o economie de metafore vizuale. Nu vezi lumea protagonistei, dar îi simţi ritmul. Este un ritm al căutării de sine care se va suprapune peste căutarea începuturilor Fiinţei şi va oscila între disperarea confuziei şi exuberanţa orgiastică.

Vocea feminină a prozei moderniste în Brazilia, Clarice Lispector ştie cum să deposedeze spaţiul de reperele concretului. Întrerupe succesiunea previzibilă a faptelor pe axa timpului şi transformă o simplă încăpere într-un labirint al revelaţiilor, ca într-un spectacol experimental, în care decorurile se topesc în jocuri de imagini suprarealiste devenite proiecţiile unei realităţi interioare pulverizate în exterior sub forma unui exerciţiu vizionar şi a unor destăinuiri la ale căror înţelesuri are acces doar personajul central. Pentru sculptoriţa aflată în derivă, încăperea devine o imersiune într-o lume unde amintirile dureroase se topesc în simboluri, metafore sau viziuni despre începuturi şi timp. Detectezi la un moment dat, în acest labirint de stări cu tentă halucinantă, reinterpretări ale metamorfozei kafkiene, dar mult mai îndepărtate de realitatea imediată pentru a rămâne prizoniere în ghemul de monologuri şi introspecţii greu de interpretat în afara insolitului.

Dacă ar exista o galerie a introspecţiei suprarealiste la feminin, atunci scriitoarea braziliană Clarice Lispector ar ocupa un loc important, iar cartea Patimile după G.H. ar fi un cod misterios de acces într-un spaţiu în care stranietatea absolută este la ea acasă. Romanul şi personajul central nu par să aparţină realităţii imediate, deşi întreaga dramă a sculptoriţei pleacă de la nişte date şi imagini palpabile. Imediat ce te-a adamenit sugerând un eventual conflict între o artistă şi o femeie vulgară ce i-ar fi profanat spaţiul cu propriile-i desene lăsate ca un blestem în sanctuarul inspiraţiei, Clarice Lispector te aruncă într-o lume în care orice reper spaţio-temporal se lichefiază, apoi se evaporă. Taie continuitatea firului narativ şi rupe legătura cu detaliile concrete ale unei realităţi exterioare celei subiective, lăsând numai gândurile protagonistei să-ţi ofere nişte indicii despre locul unde te afli şi despre ce urmează. Nu mai există pereţii camerei, iar limitele spaţiului se dilată pentru a-i face loc unei desfăşurări suprarealiste de gânduri, amintiri, transformând fluxul conştiinţei, adus în literatură prin introspecţia proustiană, într-o scriitură experimentală, avangardistă, în care alegoriile criptice, simbolurile ermetice şi aparentul delir vizual amplificat de fiecare propoziţie par să se reverse necontenit şi fără un sens clar.

Deşi romanul său ar putea fi considerat de neiniţiaţii în scriitura avangardistă un simplu delir îmbinat cu misticismul căruia îi cade pradă mintea protagonistei, Clarice Lispector este un artizan migălos, bine calculat, al suprarealismului experimentat într-o scriitură la persoana I. Îşi asumă şi drămuieşte abil, cu precizie de matematician, nuanţele bizarului în care îşi înfăşoară personajele ca într-un cocon, după ce le claustrează într-un spaţiu-metaforă, demn de o piesă de teatru absurd. Dilată realitatea, dizolvă amintirile şi continuitatea temporală a memoriei în impresii şi reflecţii halucinante, puternic impregnate de un vizual minimalist, cu tentă aberantă, le răpeşte simbolurilor dreptul de a se coagula într-o imagine finală coerentă sau tentaţia de a-si devoala sensurile, multiplicând astfel semnificaţiile acordate de subiectivitatea perceptivă a fiecărui cititor în parte. Scopul ei este acela de a te scufunda într-un abis al conştiinţei aflate la intersecţia dintre confuzie, revelaţie, angoasă, rătăcire, creaţie, nimicire, haos, misticism panteist şi extaz estetic. Nu vei şti dacă artista, care îşi împărtăşeşte experienţele şi viziunile interioare va avea parte de acea revelaţie artistico-filozofică salvatoare sau va rămâne prizoniera unei camere devenite un infern al rătăcirii de sine inexplicabile din punct de vedere psihologic, deoarece scriitoarea braziliană renunţă la tentaţiile analizei în favoarea unei libertăţi absolute a insolitului.

Pentru cititorii seduşi de scriitura din romanul prin care a debutat Clarice Lispector – Aproape de inima vijelioasă a lumii – această lectură este pură voluptate. Scriitoarea amplifică stranietatea cu tentă suprarealistă până o adânceşte şi mai mult în ambiguitate şi ermetism, aşa cum le place lor, incitându-i să recurgă la o infinitate de interpretări, în care să îmbine misticismul ezotericul, trimiterile către absurdul kafkian, simbolurile panteiste şi tentaţia interpretărilor filozofice. În schimb, pentru cei dornici să găsească o naraţiune închegată, coerentă, în care traiectoria personajelor este clară, Patimile după G.H. va fi o experienţă frustrantă precum o expoziţie de artă contemporană plină de simboluri şi imagini abstracte. Nu permite interpretări exacte, ci numai o coexistenţă prelungită cu absurdul, cu angoasa unei aparente lipse de sens, cu ermeticul insolit.

Patimile după G.H. transformă confesiunea şi căutarea de sine într-un performance avangardist despre sensul vieţii, despre legătura Eu-neant, despre modul în care se raportează conştiinţa unei artiste la conflictul primordial dintre ordine şi haos, dintre Fiinţă şi Non-existenţă, dintre construcţie şi apocalipsa personală, dintre limbaj şi tot ceea ce nu poate fi cuprins de cuvinte, dintre nevoia de apropiere umană şi experienţa unei solitudini totale, care poate reproduce experienţele de la începuturile timpului, ale materiei. La final nu primeşti un răspuns la întrebarea Oare ce a vrut să transmită artistul, dar, în schimb, rămâi cu plăcerea dată de fiorii insolitului, a unei scufundări totale în simboluri opace, în ambiguitatea reconfortantă după o rutină epuizantă a faptelor clare.

Patimile dupa G H - copertaEditura Univers, 2015

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here