Persona – O noua cinematografie

0
430

Personaa însemnat o schimbare a macazului în cinematografie, mai bine zis în stilul de a reprezenta fiinţa umană din perspectiva angoaselor ce definesc relaţia cu Celălalt. Filmul este o plonjare în inconştient, acea parte fertilă a psihicului, dar în acelasi timp incontrolabilă, inaccesibilă şi plină de enigme. Ingmar Bergman se dovedeşte a fi un experimentalist iconoclast, fixând (voit, sau nu) noi canoane ale filmului psihologic pur, rupând orice limite ale normelor cinematografice de până atunci. Prin renunţarea la coerenţa narrativa si la regulile impuse de monştri sacri, ajunge să-şi facă la rândul său prozeliţi care vor încerca să-l imite.

Dacă îţi place filmul experimental ce îşi propune să redea inexplicabilul  fără a-ţi oferi cheia interpretării, ci doar nişte imagini pe care să le vezi nu prin ochii minţii, ci ale inconştientului, atunci lumea lui Bergman îţi va fi o sursă de inspiraţie. Persona, considerat noul început în creaţia regizorului scandinav, nu este un film pe care îl receptezi la nivelul raţiunii decât la final, când faci eforturi pentru a-l analiza, apelând mai ales la cunoştintele despre partea abisală a psihicului uman, atât de prezentă în lumea artei vizuale de la naşterea psihanalizei. Spectatorii captivaţi de moştenirea lăsată de Jung au o tresărire cand aud titlul filmului. În teoria psihanalistului care a explorat inconştientul colectiv prin îmbinarea ştiintei cu zestrea simbolurilor mitologice, persona (cuvânt împrumutat din lumea teatrului antic) desemna masca pe care o poartă fiinţa umană în relaţia cu ceilalţi, ascunzându-şi adevărata lume interioară. Drama celui ce poartă masca poate începe atunci când această mască îl face amnezic în relaţia cu sine şi nepunticios în faţa celorlalţi, deveniţi incapabili de a-l percepe aşa cum este el în momentele de autenticitate, confundându-l cu masca lui.

O astfel de mască era purtată şi de una dintre cele două protagoniste ale filmului – Elisabet (Liv Ullmann, muza lui Bergman)- o faimoasă actriţă care, în timp ce o interpreta pe Electra încetase brusc să mai vorbească. După acest episod inexplicabil, ajunge pe mână unei psihiatre nonconformiste care pune mutismul pe seama unei decizii radicale, asumate, nicidecum a unei boli psihice. Tăcerea lui Elisabet este explicată prin trimiteri subtile spre acea scindare între adevăratul Eu şi masca expusă în public, despre care scria şi Jung. Surmenajul provocat de încercarea de a renunţa la masca mult prea apreciată de admiratori în detrimentul eului real este cauza identificată de psihiatra care îi recomandă lui Elisabet să petreacă o scurtă vacanţă pe o insulă aproape pustie, alături de Alma, o infirmieră ce ascunde un secret încărcat de amănunte erotice scandaloase pentru cei ce stabileau normele cenzurii în anii lansării filmului. Alături de Alma (Bibi Andersson), al cărei farmec androgin şi delicateţe copilarească aminstesc de imaginea lui Jean Seberg în A bout de souffle, Elisabet are parte de o călătorie în infernul instinctelor şi al crizelor indescifrabile ce apar când se întâlnesc două fiinţe contopite cu propria mască, acea persona ce li s-a lipit de chip în asemenea hal încât le paşte alunecarea în propriul haos interior. Spre deosebire de Elisabet, care alege calea tăcerii absolute, lăsând totuşi mimica şi gesturile să vorbească în muţenie, Alma, o tânără aparent banală în comparaţie cu artista sofisticată, alege să-şi dea jos masca prin confesiunile incendiare legate de o partidă amoroasă în trei urmată la scurtă vreme de un avort.

Oscilând între plăcere şi vinovăţie, între confuzia morală şi hedonismul asumat, Alma îşi exprimă nevoia de a evada din convenţiile unei existenţe previzibile. Exact în momentul în care a găsit ascultătorul perfect în Elisabet, descoperă nişte scrisori ale acesteia ce declanşează un joc psihologic uluitor, în care măştile se schimbă, iar intenţiile malefice încep să circule precum lichidul otrăvitor prin nişte vase comunicante. Vulnerabilă în faţa infirmierei ieşite din minţi, gata să facă gesturile necugetate demne de o amantă trădată de propriul idol, Elisabet poate fi considerată o sursă tăcuta a răului ce perverteşte universul Almei, pe care o transformă într-o narcisistă explozivă, lipindu-i de chip o altă mască.

Bergman depăşeşte sensul metaforic al schimbului de măşti, optând pentru o suprapunere avangardistă de imagini, ce duce spre sensul imediat, fizic, epidermisc. Protagonistele ajung până la urmă să fie confundate, să îşi amestece trăirile, într-atât de departe merge viziunea regiozrului scandinav asupra iraţionalului uman, dar nu ca sursă a tulburării psihice. Pentru Bergman, părăsirea zonei ce permite o explicaţie raţională înseamnă o înţelegere mai profundă a umanităţii, chiar dacă te privează de un răspuns clar.

Ceea ce se petrece între cele două protagoniste nu este un joc între dominatorul sofisticat interpretat de actriţa faimoasă venerată de tânăra fată din popor ce rămâne o îngrijitoare anonimă, supusă prin manipulare, ci un joc în care măştile se contopesc într-o simbioză ce îşi are originile în acea inexplicabilă parte a fiinţei umane care este inconştientul. Rivalitate? Ură? Invidie? Dorinţa patologică de a deveni una şi aceeaşi persoană a două fiinţe labile, părăsite pe o insulă, în acea singurătate ce transformă liniştea într-o desfăşurare tenebroasă a intinctelor şi a dorinţelor îndelung refulate? Din ocolirea acestor variante ale unui răspuns clasic se naşte abordarea lui Bergman, rămasă una ermetică. Este şi motivul ce te determină, pe lângă acea luminozitate stranie a peisajului marin, irezistibilă în filmele lui, să revezi această peliculă, niciodată considerată o vechitură în era producţiilor 3D.     

Nonconformist şi năucitor chiar şi pentru acei ani ’60, în care marii cineaşti precum Antonioni sau Godard parcă s-au înţeles să anuleze naraţiunea în favoarea abordării non-liniare, Persona o rupe cu trecutul încă de la primele secunde, în care se derulează o succesiune de imagini fără vreo legătură între ele, cu părţi ale corpului uman, personaje din animaţiile Disney şi incizii animlice amintind de un film-cult al lui Bunuel. În loc să pară un colaj stupid, îţi induce nişte senzaţii şi impresii stranii, care anticipează la nivel emoţional fiorii inexplicabili care prevestesc orice coborâre spre zonele mai puţin cunoscute ale psihicului, unde erotismul, fantezia şi coşmarul se tachinează fără încetare. Abia cand vezi aceste prime secunde ale filmului îţi dai seama că termenul de vizionar nu este deloc gratuit când îi este atribuit lui Ingmar Bergman. Începutul filmului, precum şi anumite scene-cheie pot fi desprinse, alcătuind un colaj vizual de sine stătător, demn de o expoziţie multimedia dintr-un muzeu de artă contemporană sau din warm-up-ul unui festival dedicat experimentelor cinematografice.

Personapoate fi şi o metaforă cinematografică prin care se pot explora cel mai bine primele viziuni psihanaliste asupra psihicului uman zgândărit de fanteziile şi imaginile scăpate din adâncurile inconştientului. Tăcerea uneia dintre protagoniste şi tensiunea pe care o trezeşte în cea care i se confesează de parcă ar fi intrat într-o transă logoreică, pe lângă anularea coerenţei din aceste destăinuiri, pot reprezenta relaţia fiinţei umane cu propriul necunoscut. Asemenea lui Elizabet, care i se refuză Almei, adâncurile psihicului ispitesc, dar apoi resping, şi eliberează foamea de senzaţii şi trăiri ce au împins-o pe Alma să încerce să iasă din zona cunoscutului.

 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here