Pescarusii –Intimitatea stranie de la capatul asiatic al Rusiei

0
444

Pescăruşii (The Gulls) a fost inclus şi în competiţia de lungmetraje din cadrul festivalului Anonimul, ediţia din 2015. Cinefilii supăraţi că nu au putut ajunge în Deltă, nevoiţi să-l vadă nu în inima paradisului cu stuf şi pelicani, ci în mijlocul betoanelor încinse de vara indiană, se vor simţi despăgubiţi urmărind prima scenă. Vor fi pur şi simplu fermecaţi de un peisaj acvatic nelumesc, învăluit de ceaţa subţire prelinsă prin stufăriş, de parcă filmul ar fi fost despre o localitate din Delta Dunarii, ce pare a fi Jurilovca sau oricare dintre satele pline de căsuţele albastre ale vechilor lipoveni.

Abia când se iveşte o graţioasă localnică având trăsături mongoloide şi vorbind o limbă veche şi exotică, numită calmuca, dar şi rusa, îţi dai seama că întreaga poveste se desfăşoară de fapt într-un sat de pescari de la graniţa orientală a Rusiei. Acolo apa întâlneşte stepa. Oamenii locului i se închină lui Buddha şi au niste obiecte de cult asemănătoare cu ale tibetanilor. Soacrele cred cu fervoare că nora stearpă atrage moartea asupra bărbatului ei, nicidecum braconajul sau traficul de stupefiante, iar pescăruşii poartă sufletele pescarilor ce nu s-au mai întors din larg.

Filmul regizoarei Ella Manzheeva este o revelaţie pentru spectatorul ce nu are ocazia să vadă lumea uitată de la marginea unei Rusii care nu se rezumă la oraşele istorice precum Sankt-Petersburg sau la toate legendele sumbre despre oligarghii din jurul Kremlinului. La frontiera asiatică s-a păstrat o comunitate având origini mongole şi exprimându-se în limba numită calmuca, la fel de stranie precum supravieţuirea vorbitorilor ei şi a ritualurilor budiste în coasta marelui urs având origini slave. Este o lume aparte, despre care puţini străini ştiu. De la această lume, instruşii neavizaţi aşteaptă (numai) revărsarea unor obiceiuri excentrice, demne de ritualurile cu iz exotic, şi a legendelor care iarna transformă satul încremenit într-un spaţiu din altă lume.

Şi, într-adevăr, este o altă lume, în care nu intri neiniţiat, prima regulă fiind aceea care îi interzice soţiei de pescar să întrebe despre ce se întamplă în larg. Este o primă separare între iniţiaţi şi neiniţiati, doar că deţinătorul tăcerii nu este, în acest film, bărbatul plecat pe ape, care nu trebuie să dea răspunsuri, ci soţia acestuia. Ea reprezintă acel tip de frumuseţe mlădioasă, cu vocaţie de tregediană ce duce întreaga tristeţe a lumii pe umeri, la care par să fie condamnate majoritatea femeilor din spaţiul rusesc atunci când sunt reprezentate în artă. Dar este o tragediană discretă. Este înconjurată de aura de mister a femeilor cu ochi migdalaţi şi pare înzestrată cu delicateţea porţelanului preţios dintr-un magazin invadat de animalul neglijent lipsit de graţie, reincarnat în soţul ursuz din popor, taciturn şi grosolan.

Într-o lume aspră, marcată de riscuri şi de acea veşnică segregare între universul feminin şi cel masculin, te aştepţi la scene grele, revoltătoare. La o disperare a cărei intensitate creşte constant, dar ajunge să o înece pe frumoasa protagonistă în tăcere, precum ceaţa transformată într-un fum înecăcios, pe care doar ea îl simte. Şi totusi, soţul aparent bădăran şi cu trăsături de zdrahon mongol încruntat nu se dezlănţuie violent. Ba mai mult, are unele porniri afectuoase, ce-i drept cu gesturi stângace.

Adevărata povară din viaţa protagonistei devine soacra superstiţioasă, care vede în amânarea venirii pe lume a unui nepot un semn de rău augur pentru siguranţa fiului pescar. Totuşi, nu reuşeşte să-şi alunge nora, protejată de aura unei tăceri misterioase, care o face şi mai atrăgătoare în ochii spectatorului occidental decât linia perfectă a ochilor migdalaţi sau gesturile de zeiţă orientală cu siluetă prelungă, desprinsă din colecţia de sculpturi de jad sau din stampele japoneze. În lumea ei, tensiunile întârzie să se acumuleaze, ajungând să curgă într-o tăcere zmulsă din peisajul mut al deltei. Acest peisaj devenit un simbol îţi dă impresia că toate aceste personaje care îşi sacralizează promisiunile în calmucă nu sunt nişte simple apariţii diferite în lumea slavă, ci şi o oază de subtilitate, ce nu permite o exprimare descifrabilă a emoţiilor, ci doar proiectarea lor în cadre lungi, picturale. Soţia de pescar ce înfruntă dramele prin tăceri ambigue şi priviri ce ţintesc un punct nedefinit din spaţiul învăluit în ceaţă pare desprinsă dintr-un roman scris de Kawabata, în care trăirile sfâşietoare sunt revărsate asupra peisajelor sau obiectelor delicate din spaţiul căminului.

Pescăruşii poate fi considerat un film poetic despre singurătatea la feminin într-o lume dominată de aranjamentele riscante ale bărbaţilor aprigi ai stepelor, ce par nişte ramăşiţe ale clanurilor din jurul lui Ghingis-Han. Unor spectatori ce apreciază firescul imaginilor din interiorul încăperilor tradiţionale, scenele filmate în căsuţele pitoreşti din lemn le par un studiu cinematografic despre o căsnicie rece precum o zi de iarnă în delta Volgăi, într-o aşezare unde localnicii sunt dotaţi cu telefoane mobile şi alte instrumente ale modernităţii, dar care încă se înghesuie la uşa unei ghicitoare. Ei sunt nevoiţi să-şi rişte libertatea devenind braconieri de ocazie pentru a supravieţui. Aici, o femeie cu trăsături nobile, care îi învaţă pe copii să cânte la pian ajunge să fie considerată o inadaptată, prizonieră într-o familie în care viaţa personală cedează în faţa tradiţiei vechi de mii de ani.

Regizoarea Ella Manzheeva este o debutantă care se comportă precum un cineast adept al poeziei vizuale, cu state vechi în filmul de artă independent. Aşadar îţi refuză nevoia de a crea o poveste coerentă, liniară, ce duce spre un final cu mesaj clar, şi nu e de mirare că a vrut să-ţi îndrepte întreaga atenţie asupra eroinei sale interpretate de fotomodelul de origine calmucă Evgenia Mandzhieva. Actriţa este perfectă pentru viziunea regizoarei, fiind înzestrată cu acea expresivitate inexplicabilă a unei mimici statice, specifice unei femei cu trăsături mongole. Pe chipul ei tensiunile par să îngheţe într-un limbaj criptic, nelăsând emoţiile să tulbure armonia care te atrage, dar te şi ţine la distanţă. Între această eroină reţinută, dar care îţi transmite subtil emoţiile unei dureri sufleteşti adânci, şi peisajul specific unei delte lipite de stepa întinsă, precum cadrele stăruitoare şi obsesive ale unui film static, se creează o complicitate mută. Vegeţia acvatică aproape încremenită într-o pictură stranie devine oglinda lumii ei interioare, pe care va refuza să o exprime ostentativ până la final.

Sesizând legătura dintre stările protagonistei şi natura ce invită spectatorul la un refugiu în interior, unde frigul inspirat de imaginile filmului îmbie la un somn vecin cu binefacerea unui repaus introspectiv, descoperi că mai există o segregare în acest film. Nu este legată de tradiţiile patriarhale, ci de conflictul interior-exterior. Este acea despărţire care permite singura evadare din subtilitatea ambiguă ce pluteşte deasupra personajelor. De-o parte este replierea în intimitatea universului interior al protagonistei, reflectat de peisajul încremenit şi mut. De cealaltă parte este lumea exterioară ce se agită în tentativa de a găsi răspunsurile privind exasperanta dispariţie a soţilor pescari. Este o lume redată prin mimica încordată a localnicelor, prin mătănii învârtite compulsiv printre degete. Aceeaşi lume care vibrează frenetic în ritualurile maritale, precedate de incantaţii mistice rostite în calmucă, pe care spectatorul ajunge să le asocieze cu sunetele fără noimă dintr-o transă demnă de un şaman din stepa mongolă. De fapt, scena unui ritual de logodnă este singura perindare a culorilor vii şi a gesturile zgomotoase în peisajul dominat de nuanţele stinse ale iernii, încărcând, prin constrast, şi mai mult drama personajului feminin izolat în propria insulă de tăcere sfăşietoare.

Filmul Pescăruşii este o călătorie lentă, dar care nu te ispiteşte să te uiţi la ceas pentru a calcula minutele rămase până la scena finală. Ţine mai puţin de 90 de minute, dar are intensitatea îndelungată a unui periplu dintr-un colţ în celălalt al imensei Rusii. Te desprinzi greu de liniştea peisajului ce-ţi induce stări greu de tradus în cuvinte, asemenea descrierilor dintr-un roman static japonez, care îţi transmit o melancolie şi o tristeţe calmă, firească pentru natura umană, aşa cum este lentoarea unei ierni din delta Volgai pentru ciclicitatea vitală ce permite regenerarea. Personajele acceptă tristeţea de parcă ar fi o poezie indispensabilă vieţii care merge mai departe conţinând toate stările umane.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here