Pescarusul – regizorul din noi

0
293

PescăruşulAntoanetei Cojocaru (Teatrul Bulandra) ţi se cuibăreşte în suflet, devenind cataplasma pentru visurile neîmplinite şi pentru durerile nerostite. Adaptarea uneia dintre cele mai iubite piese ale lui Cehov este o îmbinare reuşită dintre jocul actoricesc într-un decor minimalist, coregrafie şi frânturi muzicale bine alese. Indiferent dacă vei gusta sau nu perspectiva regizoarei, jocul actorilor şi emoţiile trezite vor trece prin tine precum un curent dramatic.

Marele talent al lui Cehov este acela de-a le permite regizorilor să iasă din timp şi din modelul convenţional ori de câte ori vor să le dea viaţă personajelor sale. Nu e de mirare că poate fi descoperit un regizor pasionat de clasicul rus în fiecare spectator. Dramele artistului pe care nimeni nu-l înţelege, încercările copilului de-a se face văzut dincolo de umbra mamei celebre, tânăra plină de speranţe care vrea să lase moşia familiei pentru agitaţia marilor oraşe, iubirile neîmpărtăşite şi nefericiţii ce se topesc într-o existenţă searbădă vor exista în toate secolele. Acesta este mesajul transmis mai ales de jocul Elei Ionescu atunci când interpretează o Maşa autodistructivă, sub imaginea de adolescentă pierdută, care fumează şi bea votcă pentru a uita o mare iubire neîmpărtăşită.  

Deşi numele piesei ar putea duce la evadarea prin zbor, întregul spectacol, prin jocul de lumini şi gesturi, reflectă atmosfera sufocantă a unui acvariu aglomerat. Personajele fac schimb de neîmpliniri şi par să se apropie de spectatorul transformat în singurul om capabil să le asculte, aşa cum peştii rămaşi fără aer îi dau târcoale peretelui de sticlă pentru a cere un pic de compasiune din afară.   

Un rol important în spectacolul regizat de Antoaneta Cojocaru este alegerea locului. Spaţiul nonconformist de la Bulandra Space Studio (lângă sala Toma Caragiu) şterge limitele clare dintre scenă şi rândul alocat spectatorilor, iar personajele create de Cehov se apropie de tine. Doar Nina (Antoaneta Cojocaru) şi Treplev (Ştefan Lupu) se întorc mereu în lumea lor decupată pentru a fi separată de restul oamenilor. Sunt precum un pescaruş care vine spre mal atras de pulsaţia unei vieţi noi pentru el, dar se îndepărtează prea târziu pentru a mai rămâne cu imaginea frumoasă a ţărmului. Oamenii îl doboară când plictiseala devine un ecou al propriei vieţi răpuse de incapacitatea de a mai schimba ceva. Te întrebi la final dacă puteau fugi departe sau le-a plăcut mai mult strania voluptate a tragediei anunţate.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here