Pescarusul – In viziunea lui Andrei Serban, la unteatru

0
511
foto: https://www.blt.ro/pescarusul-unteatru.html

Spectacolele montate de Andrei Şerban în România sunt aşteptate cu multă nerăbdare şi datorită abordării nonconformiste a unor creaţii devenite clasice. Pentru prima sa colaborare cu un teatru independent din România – teatrul untearu – marele regizor şi-a îndreptat atenţia asupra iconicei piese cehoviene – Pescăruşul.

Pescăruşul mai poate fi considerat o piesă despre condiţia artistului inovator datorită lui Treplev, personajul ce îşi doreşte să scrie la rândul său o piesă de teatru care să dinamiteze canoanele. Andrei Şerban reinterpretează piesa lui Cehov prin ochii personajului Treplev – tânărul mereu neliniştit, care atacă provocator normele vechiului teatru.

De fapt, întreaga punere în scenă devine un omagiu adus incertitudinii fertile pentru creaţie şi artistului care vrea să inoveze, asumându-şi drama copleşitoare a celui ostracizat şi umilit de tagma consacraţilor, mereu dornici de a rămâne în zona de confort reprezentată de vechile reguli. Astfel, ajungi să te întrebi dacă nu cumva montarea acestei piese este un pretext pentru o reflecţie necesară asupră viitorului pe care îl are un vizionar în teatrul autohton, în care zona independentă este încă o noutate asociată frondei, ereziei şi excentricităţilor nepermise.

Treplev, interpretat în această variantă a spectacolului de Anghel Damian, încearcă să îşi găsească propriul drum, unul total diferit de al contemporanilor obtuzi în faţa noilor perspective. El o distribuie pe Nina (cea pe care o iubeşte, dar care nu îi împărtăşeste sentimentele) în prima lui piesă. Însă publicul format din mama lui Treplev şi oaspeţii de la moşia unchiului său nu îi înţelege mesajul, cu excepţia medicului Dorn (Vitalie Bichir).

Aceşti spectatori pentru care Treplev nu este decât fiul ciudat al unei actriţe celebre se amuză sau se arată şocaţi de reprezentaţia bizară oferită de o Nina interpretată nonconformist de Silvana Mihai. În viziunea lui Andrei Şerban, Nina transformă piesa lui Treplev într-un spectacol halucinant pentru adepţii convenţiilor, având gesturi de artistă din lumea dansului contemporan.

După ce pune în scenă o piesă cu tentă avangardistă, chiar pe moşia de lângă lac a unchiului său (intrepretat de Constantin Cojocaru), Treplev intră în conflict nu doar cu normele privind scrierea şi montarea unei piese de teatru, ci şi cu propria lui mamă, Arkadina. Mihaela Trofimov face din Arkadina lui Cehov tiplologia actriţei celebre, seducătoare, obsedate de propria imagine şi dependente de laudele celor din jur. Ea simbolizează tot ceea ce fiul ei, Treplev, detestă cu patimă, reprezentând totodată şi ceea ce acesta şi-a deorit mereu: respectul publicului şi consacrarea.

Treplev ar vrea să revoluţioneze dramaturgia, dar ajunge să fie un decandent neînţeles, un inadaptat care se iroseşte în izolarea geniului ce-şi detestă epoca înainte de a-şi da şansa să o traiască. Datorită acestui personaj, textul lui Cehov ar putea fi la fel de bine începutul unor discuţii despre viitorul teatrului, indiferent de epocă.

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, probabil că Treplev, tânărul neînţeles care visează la un teatru nou şi care ajunge să împuşte un pescăruş ca gest simbolic, nu ar fi montat prima sa piesă modernist-decadentă la o moşie de pe malul unui lac rusesc, în faţa unor burghezi plictisiţi. El ar fi debutat scandalos, însă cu mare succes, la subsolul unei clădiri dintr-un oraş efervescent, acolo unde îşi găsesc de obiecei refugiul nişte artişti care visează să infiinţeze un teatru independent, care să provoace, să răstoarne canoane, să detroneze idolii vechilor generaţii.

Noua viziune a lui Andrei Şerban asupra textului clasic ţine cont de spaţiul punerii în scenă – teatrul independent, asociat de obicei cu devierea de la reguli, inovaţia şi nonconformismul vizionarist. De aceea, dintre multiplele straturi ale interpretării şi mesaje transmise de piesă, Andrei Şerban a insistat asupra relaţiei dintre nou şi vechi în teatru, folosindu-se de obsesia personajului Treplev pentru a scrie o piesă avangardistă.

Tot avangardist este şi decorul sumar al spectacolului, a cărui piesă centrală este o stâncă. Despre această stancă ai putea spune că reprezintă o sculptură abstractă datorită puterii de a dominina obsesiv prin simplitate şi forţei de a exprima stranietatea tulburătoare şi toate acele trăiri difuze şi confuze ale omenirii, precum angoasele personajelor. Celelalte obiecte ale decorului sunt o scară şi nişte scaune pe care stau personajele aşteptându-şi rândul la destăinuirea dramei personale. Nu există intrări şi ieşiri din scenă ale personajelor. Toate asistă precum nişte martori la replicile celorlalte, într-o tăcere solemnă.

foto: www.institute.ro

Andrei Şerban obligă personajele lui Cehov să se asculte, să fie martore la frământarile celor ce îşi spun replicile. Lumina care stăruie pe chipul fiecărui personaj surprinde parcă ecoul pe care îl au replicile acuzatoare ale celorlalte personaje. Astfel, prin această montare, Andrei Şerban reuşeşte să redea marea dramă a personajelor create de Cehov: lipsa unui ascultător care să fie cu adevărat prezent, de unde şi impresia că fiecare trăieşte în propria realitate, în propriul timp, în propriul tablou al moşiei, care pentru unii înseamnă vacanţa idilică sau nostalgia după gloria burgheziei de altădată, pentru alţii este un coşmar, un loc al ratării, al însingurării şi al lâncezelii, al îngropării de viu.

Contrastul dintre nou şi vechi se răsfrânge şi asupra modului în care sunt interpretate relaţiile umane, mai ales legătura explozivă dintre Arkadina, actriţa cu veleităţi de divă ce se teme de bătrâneţe, şi fiul ei, pe care îl consideră un ratat decadent, ironizându-i încercările artistice ori de câte ori se iveşte ocazia. Întreaga dinamică a relaţiilor dintre personaje şi dramele trăite gravitează de fapt în jurul conflictelor dintre Arkadina, artista consacrată, şi fiul avangardist neînţeles, care simbolizează de fapt conflictul dintre teatrul învechit, retrograd şi artificial, şi noul teatru.

Conflictul dintre Arkadina şi Treplev este adaptat foarte subtil, dar suficient de clar pentru spectator, la realitatea scenei de teatru din zona independentă, în care artistul are libertatea visată de cel aflat înaintea vremurilor sale, dar îşi asumă nişte riscuri precum respingerea colectivă, dezamăgiri şi epuizarea psihică. Montarea lui Andrei Şerban extrage din textul cehovian profeţia legată de condiţia artistului deschizător de drumuri, care se luptă cu vechile filtre ce decid legitimitatea unei viziuni artistice.

La un moment dat, spectacolul devine un dialog între viziunea regizorală şi publicul intrat cu propriile aşteptări în sala de teatru. Este un dialog despre ce înseamnă teatrul veritabil, despre libertatea asumată de regizor în raport cu textul şi despre cum poţi extrage mesajul esenţial al unei piese clasice având la dispoziţie un teatru ce renunţă la decourile ample, încărcate.

Regizoul te scoate din zona de confort dacă te aşteptai la un spectacol care să redea fidel costumele, decorurile şi purtările oamenilor din vremea lui Cehov. Piesa lui Andrei Şerban este departe de atmosfera unui film de epocă, dar acest aspect nu diluează autenticitatea personajelor.

Dacă faci parte din rândul spectatorilor ce acordă o mare importanţă redării fidele a locului şi a spaţiului menţionate în textul iniţial, vei fi uşor bulversat de înlăturarea graniţei dintre vechi şi nou. Dar apoi vei descoperi cum elementele ce amintesc de epoca lui Cehov şi cele bine ancorate în prezentul nostru se armonizează perfect în redarea mesajului piesei, ce depăşeste limitele timpului, astfel încât regizorul te convinge să îl consideri şi pe Cehov un vizionar ce se răfuia cu semenii obtuzi din vremea lui.

Montarea lui Andrei Şerban readuce în prin plan conflictul dintre avangardă şi trecut şi prin folosirea elementelor vestimentare. Costumele personajelor ajunse la vârsta maturităţii amintesc de montarea convenţională a unei piese clasice, în timp ce tinerii Maşa (Sabrina Iaşchevici), Treplev şi Nina se apropie de neînţeleşii răzvrătiţi din zilele noastre, invitând la un dialog între cele două abordări ale piesei care pun faţă-n faţă două categorii de spectatori – nostalgicii şi adepţii inovaţiei. De fapt, în spatele montării ghiceşti invitaţia aruncată de Andrei Şerban spectatorului pentru care este foarte importantă confruntarea viziunii regizorale cu propriile lui aşteptări legate de punerea în scenă a unei piese clasice.

Punerea în scenă a lui Andrei Şerban este o reverenţă făcută în faţa minimalismului benefic de la unteatru, de aceea nu decorurile te vor surprinde, ele fiind aproape inexistente, ci modul în care Andrei Şerban remodelează unul dintre personaje, oferindu-i o imagine îndrăzneaţă. Este vorba despre personajul Nina, pe care mulţi o asociază cu naivitatea visătoarei, cu prospeţimea primei iubiri şi a exaltării artistice de la finalul adolescenţei. Interpretată de Silvana Mihai, această Nina văzută de Andrei Şerban suferă o metamorfoză curajoasă, atât la nivelul gesturilor exuberante, cât şi la nivel vestimentar.

Nina creată de Andrei Şerban şi de Silvana Mihai îl ispiteşte pe scriitorul Trigorin (Richard Bovnoczki), idolul ei, purtând haine actuale, nelipsite din arsenalul unei adolescente provocatoare – o fustă de piele scurtă şi un tricou obraznic, iar la final se recurge la imaginea îngerului decăzut, în ipostaza trashy. Interpretarea acestui personaj feminin devine vitală pentru mesajul de încurajare a teatrului independent transmis de montarea lui Andrei Şerban. Deşi pare la capătul puterilor, consumată de un trai degradant, Nina interpretată de Silvana Mihai este un personaj care evoluează, care îşi înţelege menirea şi vocaţia. Conştientă de propriile limite, această Nină iconoclastă îmbrăţişează incertitudinea indispensabilă pentru acceptarea libertăţii supreme.

O altă perspectivă îndrăzneaţă asupra personajelor te va surprinde odată cu abordarea oedipiană a relaţiei dintre mamă şi fiu, susţinută credibil de jocul actorilor Mihaela Trofimov şi Anghel Damian. Însă este o abordare lipsită de incizia psihanalitică, având mai degrabă o notă difuză, ambiguă, care să nu vulgarizeze prin şocul gratuit.

Pescăruşul lui Andrei Şerban ţine cont de nevoia unui public de teatru care vrea să vadă o montare surprinzătoare prin reinterpretarea personajelor şi a textului, dar care să nu renunţe la mesajul esenţial. Toate elementele ce ar fi limitat punerea în scenă a unei piese din altă epocă – spaţiul neconvenţional restrâns, lipsa decorului – devin un aliat în ochii spectatorului ce îşi doreşte, pe lângă scufundarea în lumea personajelor, o invitaţie de a se îndepărta suficient de mult de realitatea lor pentru a se apropia de realitatea regizorului, o realitate care include reflectarea asupra libertăţii în abordarea unui text astfel încât să-i rămâi fidel esenţei.

Viziunea lui Andrei Şerban pune în prim plan relaţia spectatorului cu textul piesei. Spectatorul care va fi impresionat de această punere în scenă este cel dornic de a revizita operele lui Cehov pentru a găsi noi interpretări. Pescăruşul lui Andrei Şerban este darul unui regizor ce privilegiază incertitudinea cu privire la mesajul piesei, aflat într-o continuă remodelare de mintea unor generaţii diferite.

Citeşte şi Vârstele Lunii – Viaţa este o lungă prietenie

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – O comedie reuşită

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here