Phoenix – O masca din propria cenusa

0
278

Phoenixeste genul de film care îţi refuză nişte răspunsuri clare privind motivele din spatele deciziilor cutremuratoare ale personajelor, deşi urmările faptelor sunt cât de poate de vizibile, chiar strigătoare. Pentru a induce o notă de mister bazată pe fiorii psihologici, aşa cum faceau nişte cineaşti precum Hitchcock, dornici să se joace mereu cu angoasele, amintirile, fantomele interioare şi realitatea subiectivă a personajelor, regizorul Christian Petzold priveşte marea traumă colectivă, Holocaustul, prin conştiinţa unei supravieţuitoare pe care nu dorinţa de a i se face dreptate a ţinut-o în viaţă, ci visul de a mai cânta, măcar o dată, alături de soţul ei, piesa preferată. Versul Speak low, darling, speak low revine obsesiv, în note sumbre, asemenea unei declaraţii de iubire pe care un instrument prost acordat o transformă dintr-un bis nostalgic languros într-o derulare rău-prevestitoare, gata să apese greu asupra memoriei zgândărite.

Nelly, o evreică emancipată şi cosmopolită, devenită o cântăreaţă în localurile interbelice, ajunge să scape din lagăr având chipul desfigurat. Ajutată de un medic şi de o luptătoare pentru cauza evreilor ce vor să întemeieze un stat al lor, Nelly revine sub un chip atrăgător, dar puţin diferit, suficient cât să îi permită deghizarea perfectă atunci când vrea să reintre pe ascuns în viaţa soţului ei, Johhny, despre care i se spune că ar fi fost de fapt cel ce le-ar fi dezvăluit naziştilor din Gestapo unde se ascundea aceasta, dorind să rămână, asfel, în tagma artiştilor ce şi-au asigurat supravieţuirea prin colaboraţionism. Atnci când îi reapare în cale Nelly, deghizată într-o femeie lipsită de apărare, fără un acoperiş deapsupra capului şi disperată, Johhny îi propune un târg: să se dea drept soţia lui, despre care este sigur că a murit într-un lagăr, pentru a-i moşteni averea, fără să-ăi dea seama că îi cere lui Nelly să-şi joace propriul rol.

Mizând pe jocul actoricesc plin de umbre al Ninei Hoss şi al lui Ronald Zehrfeld, regizorul creează o meditaţie în tentă noir asupra ispăşirii, vinovăţiei şi iubirii. Anumite scene în care memoria se contopeşte cu fantomele ce bântuie imaginaţia, jucându-i feste luciditatii, amintesc şi de un thriller vintage, pe fundalul unui Berlin la graniţa dintre purgatoriu şi infern, unde supravieţuitorii se înfruptă din rămăşiţele vechiului oraş transformat într-o butaforie burlescă, dar sinistră, plină de cabarete improvizate printre ruine, pentru a deservi plăcerile armatei eliberatoare. În aceste cabarete îşi regăseşte Nelly marea iubire, pe Johnny, ajuns din pianist un chelner amator, neglijent şi cu privirea pierdută. Întâlnirile cu el devin o zbatere tăcuta între acel trecut şters brutal de momentele petrecute în lagăr şi mirajul unui prezent în care dorinţa de a reveni alături de sotul ei devine cel mai bun sedativ, chiar şi unul sub forma unui drog ameninţător.

Spre deosebire de salvatoarea ei, care doreşte plecarea tuturor evreilor supravieţuitori în Palestina şi vânarea criminalilor, Nelly vrea să rămână în Berlinul traumei şi al ruinelor, în ciuda unui pericol de moarte, întruchipat de soţul despre care i se spune că îi vrea doar averea. Decizia aparent iraţională a lui Nelly de a-şi recupera o viaţă pierdută cu preţul unei iluzii întreţinute de prezenţa bărbatului care a trădat-o devine o reflecţie asupra limitelor iertării şi asupra nevoii de afecţiune ce poate amorţi durerile unei drame colective. Astfel, Phoenix nu este un film despre dreptatea istorică. Supravieţuitoarea nu vrea procese, ci doar un ultim dialog firesc, uman, prin reîntâlnirea cu bărbatul ce i-a marcat existenţa. Până şi reproşurile sunt înăbuşite, doar ghicite, asemenea undelor suave ale unei melodii interbelice de inimă albastră, şoptită de vocea senzuală a unei cântărete din penumbra unui cabaret select.

Totuşi, regizorul nu îţi abate atenţia de la drama unui popor hăituit, ci te face să o simţi prin toţi porii mai ales când este redusă la povestea unui cuplu destrămat de culpabilitate, de secrete. În Phoenix este vorba despre spargerea secretelor şi a verdictelor în mai multe faţete, ca într-un joc de oglinzi ce transformă adevărul şi laşitatea lui Johnny într-un portret cubist, în care maleficul şi fragilitatea călăului ascuns, prezentat în rolul neptunciosului, fac şi mai dificil actul comdamnării în ochii lui Nelly. Exact atunci când ai impresia că ai înţeles motivele, apare un alt detaliu ce îţi schimbă părerea şi certitudinile prin unghiul de abordare al deznodământului.

Regizorul Christian Petzold a fost bănuit că s-a inspirat din lumea lui Hitchcock, de unde a luat jocul dintre inocenţă şi demonic, dătător de fiori, misterul privind catacombele inconştientului ce devine asemenea unui hău unde zac motive ascunse complicate, atracţia pentru malefic şi personajul plăpând ce luptă împotriva propriilor frici proiectate asupra rău inexplicabil. Acestora le adaugă atmosfera stranie, mai degrabă onirică decât dezolantă, a unui Berlin în ruine, văzut prin lumina de un rosu strident al cabaretului Phoenix, ce pare un detaliu dintr-un tablou expresionist cu feţe burleşti, în care sinistrul şi seducţia răspândesc atracţie şi fiori. În timp ce suspasul creşte pe măsura ce te întrebi dacă viaţa lui Nelly este ameninţată de confruntarea iminentă cu soţul hrăpăreţ (sau nu), revolta şi compasiunea ţi se preling pe sub piele, într-un amestec emoţional încremenit într-o tensiune mută. Exact ca într-un purgatoriu, unde se aşteaptă sentinţa finală şi promisiunea unei izbăviri purificatoare, spectatorul se simte incapabil de a lua o decizie asupra modului în care a receptat filmul. Nu este nici thriller, nici unul romantic despre iertare, dar nici despre condamnare. În schimb, capătă acel farmec inexplicabil al tristeţii demne, ce naşte întrebări adânci şi cu atât mai tulburătoare cu cât ştii că nu mai pot despagubi trecutul, ci îi pot doar transforma greşelile în gânduri despre natura umană şi despre umbrele ei.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here