Pierdutul paradis – Ingeri cu aripi de carne

0
9043

Cees Nooteboom are talentul de a găsi acel straniu din real fără a brusca luciditatea personajelor prin efecte halucinante. Irealul se deghizează în amintiri voalate, în ritualuri cotidiene date peste cap, în ecourile unei iubiri pierdute şi regăsite peste ani şi în plasarea unor personaje introspective în peisaje atemporale. Spre deosebire de alte romane ale autorului neerlandez traduse în limba română, Pierdutul paradis transformă volatilitatea realităţii din jurul personajelor într-o serie de revelaţii emoţionale dense, palpabile, la graniţa dintre carnal şi ezoteric, dintre angelic şi păgân, dintre fragilitatea unei siluete vaporoase din pictura lui Botticelli şi apăsarea instinctuală de la tropice. De la extazul estetic în faţa unui tablou renascentist şi pierderea de sine printr-un dans african candomble din Bahia nu este decât un pas firesc în universul în care oamenii deghizaţi în heruvimi răsar din dulapuri uitate în calea unui critic literar deznădăjduit şi artefactele celor mai vechi triburi devin un refugiu vindecător pentru o rememorare a durerii.

Protagoniştii romanului îşi traduc durerea şi pierderile folosindu-se de voluptăţile şi reveriile vizuale. Simbolurile primitive, ritualurile africane şi pictura italiană devin un alfabet al stărilor greu de înţeles prin cuvinte, dar mult mai clare atunci când sunt invocate prin reacţiile manifestate la nivel corporal, încât ai impresia că asişti la trezirea Sindromului Stendhal, provocat de frumuseţea unei opere de artă îmbogăţite şi acompaniate de ritualurile dansului tămăduitor moştenit de la sclavii africani ajunşi în Brazilia.

E oarecum halucinant să vezi pentru prima oară un tablou pe care nu-l ştii decât din reproduceri. Nu-ţi vine să crezi că te uiţi la cel adevărat, că într-o bună zi, acum atâtea sute de ani, Botticelli a stat aici şi l-a privit cu ochi care au dispărut demult, după ce aplicase din pensulă ultima tuşă (…) Efectul magic al originalului îmi provoacă o ameţeală pe care n-o pot descrie (…) Am văzut odată în Bahia o ceremonie de candomble. Femeia care dansa era cu totul pierdută pentru lume; dacă în acea clipă cineva ar fi scos-o din transă, ea s-ar fi prăbuşit la pământ. Despre aşa ceva e vorba.

În Pierdutul paradis, Nooteboom transformă volatilitatea amintirilor desprinse de spaţiu şi timp în corpuri, atingeri, dureri, redate prin metafízica unui cotidian distorsionat subtil. Îngerii săi îşi transformă aripile în carne şi carnalul în fantezii angelice, încât eroticul şi zborul paradiziac se vor substitui într-un firesc al realului exotic. Personajele sale glisează natural între lumea purităţii şlefuite prin viziunea sofisticată din imaginarul renascentist şi acea sălbăticie de nestăvilit a unei abandonări păgâne în sacralitatea tribală. Îngerii la care visează însetate sunt cu o aripă într-o linişte diafană regăsită în portretele Fecioarei privite de maeştri florentini şi cu cealaltă în praful stârnit de mişcările frenetice ale picioarelor de abanos în timpul unui ritual candomble.

– Închipuie-ţi.
– Ce să-mi închipui?
– Că te culci cu un înger. Asta-i,îintr-adevăr, ceva special, aripile, fâlfâitul şi foşnetul din clipa orgasmului. Când şi le întinde larg şi zboară cu tine în văzduh. (…)
– Singurul înger care ţi-ar plăcea e cel din Toledo, cu aripile fantastice, al lui El Greco, care aproape că-i târât în cer.
– Cel cu nas cârn?
Mersi. Dar acela chiar că inspiră forţă.

Romanul scris de Nooteboom prezintă lumea văzută de Alma, o tânără captivată până la fixaţia onirică de reprezentările îngerilor în pictură, asemenea unui tablou în care traumele şi vindecările sunt redate prin fantazări privind reîntoarcerea la originile umanităţii simbolizate de cele mai vechi triburi de aborigeni, de legende sub forma unor tatuaje efemere, a unei incursiuni erotice într-un desert născător de reverii suprarealiste alături de urmaşul celui mai vechi trib. Pentru a face posibilă pendularea între diferitele dimensiuni ale realităţii stratificate şi dilatate în funcţie de trăirile personajului feminin, Nooteboom sterge aşteptările avute în faţa unei poveşti de iubire trăite alături de un băştinaş neconvertit la pervertirea urbană şi începe să introducă nişte elemente banale, pe care le manevrează astfel încât să obţină un supranatural prezentat cât se poate de natural şi un realism ce-şi ia zborul fără a tulbura imaginile cotidiene. Descrie amintirea senzorială rămasă în urma unui viol în favelă prin metafora unui nor negru, atribuită Almei, foloseşte o coloană sonoră cu vocea lui Bjork pentru a exprima spasmele cutremuratoare ale traumei şi alege o atmosferă caniculară şi ruina unei clădiri pentru a transforma un decor urban brutal într-un loc unde căutarea unor figuranţi cu aripi de îngeri şi posturi de statui încremenite în timpul unui festival permite o deghizare a suprarealului în banal. Dacă mai apar şi alte două ingrediente ale straniului trăit cu voluptatea setei de evadare din real – întinderile pustii, dătătoare de iluzii onirice şi dispariţia neaşteptată a unuia dintre personajele ce formează cuplul din roman – poţi avea încredere în imaginarul unui scriitor capabil de a întreţine apetitul pentru acel tip de fabulos prelins discret, fără a transforma lectura într-un kietsch bun pentru odihnirea neuronilor.

În această atmosferă specifică unui real fabulos are loc întâlnirea dintre Alma, plecată alături de prietena ei Almut în căutarea triburilor aborigene din Australia, pentru a le înţelege mai bine arta, şi Erik Zondag, un critic literar acid, ajuns într-un impas vecin cu depresia. Întâlnirea lor va fi una desprinsă de tumultul cotidian, dar înecată în sunetele transei stridente din timpul unui beach party, cu aripi de înger alergând spre mare şi un final neaşteptat pentru bărbatul captivat de Alma. O va pierde şi o va regăsi într-un context neaşteptat, în care discuţiile referitoare la motivele despărţirii şi la perspectiva unei revederi se dizolvă în replici vagi şi înţelesuri opace. Trecerea de la cotidian la ireal fără a recurge la nişte artificii supranaturale sau magic-realiste ostentative nu este uşor de stăpânit. Este nevoie de aluzii bine proporţionate şi de jonglarea cu elementele banale pentru a ieşi, paradoxal, din zona verosimilului, rămânând în acelaşi timp între limitele familiarului identificat în repere spaţiale reale. Punctele de intersectare a personajelor sunt reale. Oraşele sunt uşor de identificat pe harta geografică.

De unde vin, totuşi, acele trăiri intraductibile, specifice intrării într-o altă lume, în care scurgerea timpului este oprită, iar naraţiunea minimalistă, la prima citire, te face să crezi, după ce ai parcurs anumite pasaje, că te întorci dintr-o călătorie reconfortantă şi năucitoare totodată, că între primele rânduri şi ultima pagină a trecut o lungă durată de timp, greu de asociat unui microroman. Să fie modul inedit, plin de metafore, prin care Alma decide să îşi închidă rănile sufleteşti provocate de viol, transformarea unei traume într-o suită de simboluri apropiate de un lirism mai degrabă vizual-suprarealist decât senzorial, cum te-ai fi aşteptat? Sau poate infiltrarea unor trimiteri spre mitologiile asociate primilor oameni alungaţi din Paradis, dar nu prin imagini vizuale bine închegate, ci prin aluziile din versurile scrise de Rilke sau de John Milton. Deşi îşi plasează acţiunea între spaţii geografice şi umane diferite, personajele sale călătorind afectiv între Sao Paolo, Australia, Olanda şi Austria. Totuşi, Nooteboom evită capcana exotismului desfăşurat în decoruri cu vegetaţia luxuriantă. Straniul din acest roman glisează între descrierea atmosferei sufocante prin metafore anestetziante şi peisajele unei tăceri care amintesc de lirismul dens al lui Constantjin Huygens: Funingine albă, pene tocate.

Editura Humanitas Fiction, 2015

Cartea poate fi comandată aici.

sursa imagini: en.wikipedia.org; Mark Rothko (saraangel.ca)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here