Pig – O comedie neagra in culorile tari ale unui Iran sofisticat

0
261
sursa: IMDB

De obicei, o satiră dezvăluie defectele unei societăţi, pe un ton mai mult sau mai puţin acid. Însă Pig este genul de satiră cu efect neaşteptat: acela de a scoate la suprafaţă tot ce are mai curajos, efervescent, sofisticat şi eclectic Teheranul actual.

Mani Haghighi ştie cum să mixeze toate aceste calităţi, accentuând mai ales partea eclectică. Diversitatea este resimţită şi la nivel stilistic, prin îmbinarea insolită a elementelor ce ţin de comediile negre, de satira politică deghizată într-un crime thriller cu accente pop şi de filmele neo-noir tratate în registrul parodic-halucinant-absurd, toate aceste elemente fiind condimentate cu trimiteri spre folclorul iranian. Nimic surprinzător pentru cei ce l-au descoperit pe Mani Haghigi prin filmul A Dragon Arrives  – proiectat la Berlinale şi premiat la Bucharest International Film Festival 2016 -, însă cât se poate de inedit pentru cei ce nu ştiu prea multe despre tineretul emancipat din Iran.

Când se referă la Iran şi la Teheran, în special, mulţi se gândesc doar la o lume aflată sub teroarea instaurată de fundamentaliştii ce deţin controlul asupra armelor nucleare şi la femei prizoniere, obligate să îşi ascundă trupul sub straturi sufocante de materiale în culori întunecate. Însă Pig îţi dezvăluie un Teheran mai puţin cunoscut de occidentali, prezentat printr-o varietate cromatică menită să îţi asalteze retina datorită nuanţelor tari. Un Teheran viu, proaspăt, cu femei şcolite şi elegante, care ştiu cum să îşi exprime cochet feminitatea chiar dacă sunt nevoite să îşi acopere părul şi formele voluptuoase.

Lupta dintre partea cool, adică liberă şi creativă a Iranului, şi cenzură îţi este dezvăluită chiar în primele scene, în care afli, în timp ce eşti plimbat printr-o galerie de arta contemporană ce i-ar tenta şi pe hipsterii Berlinului, că marii cineaşti ai ţării sunt victimele unui criminal în serie. Printre aceşti mari cineaşti ai Iranului se numără şi Hasan Kasmai (Hasan Majuni), pus pe lista neagră şi ţinut pe tuşă câţiva ani. În loc să se bucure că ura asasinului faţă de regizori l-a ocolit, el se simte exclus din clubul select al cineaştilor geniali deoarece asasinul nu l-a pus pe lista ţintelor sale, despre care se ştie că include doar numele marilor creatori.

Prin alegerea unui personaj central din cercul select al cineaştilor faimoşi, Mani Haghighi introduce şi elementele specifice filmelor despre filme, mai exact ale filmelor ce abordează condiţia cineastului în societate şi relaţia acestuia cu propria conştiinţă atunci când apare obsesia pentru faimă şi recunoaşterea valorii. Doar că-n loc să lase reflecţia filosofică să preia puterea în scenariu, Mani Haghighi preferă să dea frâu liber parodiei. Iar parodia îi permite o abordare multistratificată, cu subtilităţi mascate de purtările unor personaje uşor tembele, atunci când acţiunea filmului pare să devină haotică pe măsură ce personajele hălăduiesc bezmetic prin propria viaţă invadată de fantasmele ce iau o formă halucinantă.

Nimic nu scapă de privirea caustic-parodică. Nici susţinătorii unui regim constrângător, nici progresiştii. Nici călăii, nici victimele. Nici publicul fin, gata să facă un erou dintr-un cineast din ţările orientale unde arta este ameninţată de cenzură, nici publicul devorator de bârfe despre culisele vieţii private ale unui artist…şi nici artistul însuşi.

Artistul nu capătă măreţie în acest film. Nu este glorificat, ci transformat într-o caricatură din cauza narcisismului ce îi distorsionează simţul realităţii. Nici tonul prin care se face referire la drama artistului cenzurat nu mai este unul solemn, deoarece ingrata condiţie a unui cineast impiedicat să-şi demonstreze potenţialul este, în acest film, deturnată spre zona unui spectacol mediatic vecin cu snobismul, impostura şi parazitarea mitului unui artist consacrat. În rolul paraziţilor sunt aspiranţii sau artiştii daţi uitării, care vor o parte din notorietatea unui monstru sacru prin declaraţii memorabile făcute în faţa jurnaliştilor veniţi la înmormântarea acestuia.

În timp ce misteriosul criminal îşi face de cap băgând teroarea în sufletele artiştilor, pe ale căror ţeste scrie Porc, personajul central încearcă să-i facă faţă nu doar cenzurii politice, din cauza căreia a ajuns un regizor de reclame şi videoclipuri, ci şi veştii că rivalul său face un film în care joacă nimeni alta decât amanta şi muza lui, pe nume Shiva, interpretată de actriţa Leila Hatami, distribuită în rolul principal din A Separation al lui Farhadi (Premiul Oscar în 2012). O ameninţare la adresa regizorului care i-a sedus muza îl adaugă pe Hasan, personajul central, nu doar pe lista suspecţilor în cazul unei crime, ci şi pe lista personalităţilor puse în situaţii jenante ce au fost imortalizate în filmuleţe distribuite apoi pe reţelele de socializare (Teheranul din acest film este cuprins de febra Instagram şi Facebook, o realitate confirmată chiar şi de regizorul filmului într-un interviu acordat jurnaliştilor de la Variety).

Intersectarea poveştii de iubire şi rivalitate cu ancheta ce vrea să divulge identitatea misteriosului criminal în serie, specializat în lichidarea cineaştilor, dezvăluie mai multe straturi ale interpretării acestui film, în funcţie de intenţia spectatorului. Cei ce doreau să vadă un film iranian deoarece sperau să arunce un ochi dincolo de zidul cenzurii fundamentaliste, ce a învăluit ţara într-o aură de mister, vor fi uimiţi de varietatea şi de exuberanţa personajelor, ale căror preocupări nu diferă de ale unui occidental dintr-o capitală ofertantă pentru cei mereu la curent cu noile tendinţe. Vor vedea şi petreceri nebune cu muzică techno, şi rockeri, şi graffiti complicate demne de un album de street art şi un vernisaj de artă avangardistă ce reinterpretează teme ale mitologiei persane.

Cei ce au vrut să vadă o comedie neagră vor fi surprinsi de cât de mult se poate întinde coarda satirei explozive la adresa puterii, chiar dacă elementele subversive capătă o notă suprarealistă, fără a face o referire precisă la situaţiile reale (tipic pentru Mani Haghighi să apropie plauzibil halucinantul de realitate, menţinând totuşi nişte graniţe prin folosirea derutantă a parodiei). Elementele comicului îmbină ameţitor, absurd şi imprevizibil revolta, fantasmele şi gesturile unui personaj masculin aflat în derivă, ce se comportă precum un adolescent întârziat care îşi imaginează că ţine o rachetă de tenis ce se transformă în chitara ce îl duce din beciul poliţiei direct pe scena ce face din el un rocker subversiv aclamat de fani.

Nu sunt uitaţi nici fanii regizorilor ce preferă să îmbine în cheie parodică stilul mai multor genuri pentru a obţine un film pe cât de bizar pe atât de seducător tocmai pentru că devine din ce în ce mai dificilă includerea lui într-o categorie pe măsură ce se desfăşoară scenele imprevizibile. Aparent, filmul pare o defilare bezmetică, lipsită de sens, a unor elemente ce ţin de crime thriller, satiră, comedie neagră şi drama artistului devenit prizonier în propria ţară dominată de teroare. Însă în asta constă şi farmecul filmului. Totuşi, în spatele acestui amestec uşor haotic de elemente, unii vor ghici o reinterpretare ireverenţioasă a sacrificiului în numele artei, în numele unui ideal.

Apelând la un comic aberant ce îl face pe regizorul devenit protagonistul filmului să pără un erou demn de comediile americane despre bărbaţii imaturi, Mani Haghighi reuşeşte să tramsmită acelaşi mesaj coerent, subversiv şi profund la adresa regimului de la Teheran în relaţia cu oamenii care îşi dau voie să gândească. Doar că-n loc de mistificarea prin metafore a cineastului ce preia stindardul spiritului şi al libertăţii, Mani Haghighi preferă să-i arate slăbiciunile, care îl pot face să-şi piardă orice fărâmă de luciditate. Regizorul îşi urcă personajul cu aspiraţii artistice pe un piedestal special pentru a obţine exact contrariul, adică demitizarea prin ironizarea lui, implicit a narcisismului din lumea celebrităţilor având pretenţii de vizionari.

Nu puţini vor fi aceia care vor spune că ţinta satirei nu este regimul toxic de la Teheran, ci adevăratul inamic al artistului: complacerea în mediocritatea dublată de vanitate şi acceptarea legilor penibile dar eficiente pe termen lung ce permit construirea unui mit prin atragerea simpatiei şi a vizibilităţii în social media. Într-una dintre scene, Mani Haghighi se introduce pe sine în film, ca victimă a criminalului în serie, pentru a se da jos de pe soclu, făcând astfel trimitere şi la fetişizarea în presa occidentală, prezentă la marile festivaluri, a cineaştilor iranieni sau exotici provenind din ţări aflate sub dictatură, ca semn al unui apetit pentru spectaculos, nicidecum pentru cunoaşterea debarasată de clişee.

Mani Haghighi se îndepărtează de gravitatea relaţiilor interumane din filmele lui Asghar Farhadi şi de meditaţia cu tentă existenţialistă asupra menirii cineastului ce îşi face simţită prezenţa în film, spărgând zidul dintre real şi ficţiune, dintre iluzie şi culisele filmării, pe care o detectezi în peliculele-cult ale lui Abbas Kiarostami. Preferă să le dea o tentă ilar-aberantă problemelor din ţara lui, mai ales celor ce ameninţă cariera unui regizor.

Ai impresia că satira la adresa dictaturii de la Teheran ricoşează şi loveşte din plin şi în civilizaţia spectacolului, hrănita cu egourile artificial gonflate în social media incorporate în strategia de personal branding, specifice mecanismului de construire a faimei în zona occidentală. Din acest punct de vedere, Pig ar putea fi considerată o replică mai simplă şi debarasată de pretenţiile sofisticat-filosofice ale filmului The Square. Nu o avea construcţia complexă a filmului regizat de Ostlund, însă are acelaşi mesaj care arată lipsa de sens infiltrată când informaţiile furnizate de reţelele sociale distorsionează capacitatea de a mai face diferenţa dintre fals şi real, dintre zvon şi certitudine.

În România, Pig a putut fi văzut în premieră la Bucharest International Film Festival 2018.

Citeşte şi 5 filme care îţi arată lumi puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here