Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

0
769
foto: Sundance/E&W Films/www.hollywoodreporter.com/review

Spectatorii care au fost la deschiderea Hip Trip Travel Film Festival 2017 ţi-ar spune că Pop Aye este genul de film pe care trebuie să îl vezi după o zi în care toţi te-au dezamăgit, de la partenerul de viaţă la şeful care vrea să scape de tine după ani de muncă în folosul companiei, spunându-ţi că eşti depăşit, cum i se întâmplă şi lui Thana, protagonistul filmului.

Pop Aye te va binedispune, dar aşa cum vrei să fii binedispus atunci când eşti prea obosit pentru a mai râde în hohote. Kirsten Tan îi oferă spectatorului o adiere de candoare, discretă precum o mângâiere tandră de încurajare. Scenele te vor face să te întrebi dacă nu cumva proviziile de bunătate stau ascunse undeva departe, într-un colţişor de lume străbătut de un bărbat ce şi-a reîntâlnit prietenul din copilărie – elefantul Pop Aye.

Mulţi critici de film care l-au văzut în timp ce făcea turul marilor festivaluri internaţionale au considerat Pop Aye o comedie reuşită, pe care n-ar trebui să o ratezi. Kirsten Tan a realizat mai degrabă o comedie dulce-amară, în care se regăsesc problemele omului contemporan din marile oraşe: însingurarea, pierderea direcţiei, lipsa unui confident empatic sau epuizarea. Într-adevăr, vei avea şi unele scene în care vei râde – cum ar fi cea în care protagonistul înţelege de ce soţia îi evită avansurile sexuale abia după ce găseşte printre lucrurile ei un obiect destinat femeii moderne, cele în care poliţiştii nu înţeleg de ce un om se plimbă cu elefantul pe străzi sau scena în care un travestit le dejoacă planurile de a-i încarcera pe Pop Aye şi pe stăpânul său. Însă râsul nu este unul zgomotos, în rafale, aşa cum îţi cer adesea filmele comerciale. Este mai degrabă un râs peste care se aşterne umbra melancoliei ce te face să descoperi fragilitatea frumuseţii într-un bar thailandez sordid, cu neoane care transformă în portrete de visători căzuţi în reverie toate acele chipuri brăzdate de riduri mult prea timpurii.

Povestea pe scurt: Thana, un mare arhitect din Bangkok, îşi vede toate visurile năruite. Căsnicia a devenit oglinda însingurării, alături de o soţie din ce în ce mai distantă, interesată doar de shopping. Noul său şef, nimeni altul decât fiul fostului patron al firmei de arhitectură, îi dă de înţeles că nu-şi mai poate găsi locul în noile planuri ale companiei, mult mai apropiate de spiritul mercantil al vremurilor. Lovitura de graţie vine odată cu ştirea despre demolarea celei mai importante construcţii proiectate de Thana, devenită un simbol al capitalei thailandeze în perioada modernizării. În timp ce se plimbă abătut pe străzile oraşului, zăreşte un elefant la fel de trist şi epuizat ca el, dar care trebuie să distreze turiştii. Nu este orice elefant, ci unul ce a jucat rolul destinat acelui animăluţ de suflet, pe care l-a avut orice copil crescut în mijlocul naturii, înainte de a lăsa viaţa simplă pentru oportunităţile metropolei care înghite suflete. În imaginea acestui elefant captiv, Thana îl vede pe nimeni altul decât Pop Aye, elefantul orfan pe care l-a adoptat când locuia într-un sat alături de unchiul său.

Nu prea găseşti clişee ridicole în acest film (cu excepţia poliţistului ignorant, plin de el şi tăntălău). Nici elefantul nu este unul demn de o comedie hollywoodiană, în care necuvântătoarele par să-şi exprime afecţiunea prin mişcări perfect sincronizate cu dorinţele stăpânului de care s-au ataşat, şi nici Thailanda în care se petrece acţiunea nu abundă în elemente ce îi amintesc spectatorului că aici se află un paradis sexual, chiar dacă, în drum spre satul natal, protagonistul da peste nişte vânzătoare de plăceri. Nu vei vedea aşadar o înşiruire de scene care te vor face să afirmi că îţi este jignită inteligenţa din cauza modului neverosimil şi pueril ce redă comunicarea dintre om şi animal.

În acest film, elefantul devenit prietenul omului nu pare unul programat să oglindească duioşia umană, ca în desene animate. Pop Aye nu este simpaticul Dumbo, şi nici elefănţelul dresat pentru melodrame, care mângâie cu trompa obrazul stăpânului trist, dând semne că îşi aduce aminte de copilul ce i-a fost cândva prieten înainte de a fi vândut unui circ. Dimpotrivă, Pop Aye este precum un om flegmatic şi impasibil în momentele de criză ale lui Thana. Va întări, ce-i drept, mitul animăluţului salvator într-o societate fără suflet, însă o va face într-un mod neaşteptat, deloc lacrimogen.

Elefantul nu se pliază pe tipologia hollywoodiană a necuvantătoarei charismatice gata să pună în umbră personajele umane în genul acesta de film plin de candoare. Nici măcar nu-şi scoate stăpânul din impas într-un mod ingenios. Dimpotrivă, tocmai când este nevoie de ajutorul său, Pop Aye se dovedeşte a fi de o căpoşenie ieşită din comum. Mai mult, îi aduce numai încurcături prietenului arhitect, ajuns într-un impas existenţial. În primul rând îi distruge ultima punte de legătură cu soţia ursuză după ce intră neinvitat în sufrageria elegantă, speriind-o în timp ce aceasta se relaxa pe canapea. Nici grădina bine întreţinută nu scapă de tălpile sale uriaşe. Iar când stăpânul îl roagă să-l aştepte cuminte în parcarea unui supermarket, Pop Aye pleacă teleleu, cu tot cu rândul de cărucioare de care fusese legat pentru a nu fi furat.

În ciuda nesupunerii sale, elefantul este o prezenţă benefică, deoarece, prin încurcăturile provocate, îi oferă stăpânului ocazia de a întâlni oameni frumoşi, care îl fac să creadă iar în compasiune, iubire şi tandreţe. Totuşi, nu elefantul devine sursa miracolului de care avea nevoie personajul uman ce pare să-şi fi pierdut speranţa, ci evenimentele provocate de Pop Aye. Arhitectul care pleacă într-o călătorie prin Thailanda rurală (necosmetizată, dar plină de personaje luminoase) se va reîntâlni cu locul copilăriei, oferindu-ţi un mesaj satiric legat de transformările imobiliare din inima naturii.

S-ar putea să fie dezamăgiţi spectatorii care se aşteptau la o comedie în care elefantul devine amuzant datorită giumbuşlucurilor executate. Pop Aye este mai degrabă un film în care sursa de râs nu vine din partea elefantului imprevizibil, ci este declanşată mai degrabă de reacţiile umane. Elefantul rămâne mut şi inaccesibil. Nu este filmat astfel încât să reflecte ilar şi ludic emoţiile umane. Are însă marele rol de a scoate la suprafaţă trăirile personajelor, deoarece Pop Aye devine un simbol al noutăţii cu tentă aberantă, al duioşiei reprimate, al satului thailandez de altădată, al inocenţei pierdute. Este mai mult acel element straniu, care invadează rutina, dinamitând previzibilul şi făcându-i pe oameni să se gândească puţin la micile miracole ascunse în relaţiile cu semenii, care pot fi văzute mai bine când un elefant provoacă încurcături.

Citeşte şi The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here