Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

0
1174

Oricât de multe au fost ocaziile în care am lucrat cu obiecte rare şi minunate, acea primă atingere mi-a lăsat întotdeauna o senzaţie ciudată şi foarte puternică. E o combinaţie între ce simţi când atingi o sârmă prin care trece curentul şi ce simţi atunci când mângâi capul unui nou-născut. Prin cuvintele ei, Hanna, personajul creat de Geraldine Brooks, te ademeneşte în cea mai frumoasă dintre lumile posibile – a cărţilor vechi şi a celor dedicaţi salvării lor cu orice preţ. Nici un sacrificiu nu va fi prea mare pentru ei.

Dacă eşti dependent de aventură, de poveşti detectiviste pline de mister şi îţi place să descoperi comori în anticariate, s-ar putea să iei în calcul posibilitatea unei reconversii profesionale după ce vei citi Poporul cărţii, deoarece meseria protagonistei le implică pe toate, plus călătorii pe toate continentele, fără limite legate de buget. Citindu-i povestea, vei întreba unde se predau cursurile de care are nevoie un om care îşi va petrece întreaga viaţă conservând nişte cărţi rare, cu enigme vechi de sute de ani. Într-o astfel de carte au stat ascunse unele dintre cele mai frumoase opere de artă, care implică o mare doză de curaj şi răbdare – miniaturile din vremurile în care actul de reprezentare a unei fiinţe umane era declarat o blasfemie a vanitosului ce dorea să înlocuiască Divinitatea.

Poporul cărţii face parte din categoria romanelor cu sâmbure de adevăr, inspirate din povestea dramatică a unui obiect preţios – faimoasa hagadă găsită şi expusă la Sarajevo (hagada este cartea aşezată pe masa în jurul căreia se adună familia în timpul Paştelui evreiesc, pentru ca fiecărei generaţii să îi fie reamintită fuga din Egipt şi eliberarea din sclavie). Peste datele concrete, autoarea brodează o ficţiune înşelătoare şi ispititoare. Graniţa dintre imaginar şi realitatea istorică este atât de subţire, încât ai impresia că asişti la poveştile unei Şeherezade care pretinde că îţi spune adevărul, ca apoi să te îndemne să îi verifici spusele doar pentru a-ţi zâmbi jucauş atunci când, prinzând-o cu minciuna parţial adevărată, o priveşti buimăcit. Geraldine Brooks este asemenea povestitoarei care simte voluptatea celei înzestrate cu talentul de a te face să te rătăceşti pe drumul dintre istorie şi născocire.

sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Subiectul romanului scris de Geraldine Brooks aduce împreună o siluetă feminină exotică într-o rochie de culoarea şofranului, descoperită între paginile unei cărţi ebraice, deşi nu s-ar fi încadrat în mod obişnuit în reprezentarea picturală a unei sărbatori sacre, paftale preţioase decorate cu nişte roze şi aripi de îngeri de către artizanii din Sevilla şi o stranie pictură în miniatură, găsită într-un manuscris devenit centrul unei enigme. Acest manuscris faimos datorită miniaturilor, disputat şi apărat cu preţul vieţii, a fost realizat în perioada în care două dintre cele mai influente religii ale lumii – Iudaismul şi Islamul – interziceau pictarea fiinţelor umane.

În jurul manuscrisului se învârt multe întrebări legate atât de reprezentarea personajului feminin din miniatură – o maură ce ia parte la o sărbatoare evreiască, în sânul unei familii de vază în comunitatea sefarzilor din perioada ultimilor ani de glorie a culturii musulmane în Spania, cât şi de curajul de a încălca regulile ce interziceau arta figurativă. Pe scurt: aproape toate elementele ce au transformat un manuscris ebraic într-o capodoperă a artelor plastice nu s-ar fi întâlnit dacă nişte evenimente excepţionale nu ar fi avut loc, în timpul unor epoci zbuciumate, al căror singur merit a fost aducerea laolaltă a unor personaje curajoase, a căror sete de cunoaştere şi frumos creştea pe măsură ce ameninţarea fanatismului se strângea în jurul lor. Nici maura de la masa familiei ebraice nu se încadra în aşteptările unui privitor actual, care va considera ireală această apropiere între evrei şi musulmani, mai ales dacă nu a citit despre Spania maură. Nici miniaturile nu-şi aveau locul într-o carte sacră a unor evrei tradiţionalişti de la sfârşitul perioadei medievale şi nici pensula unui musulman nu putea realiza o reprezentare fără a-şi atrage furia unor clerici habotnici. Şi totuşi, manuscrisul a depăşit barierele dogmatice şi frica de pedepsele unor fanatici, de la inchizitori sadici la regi despotici.

Manuscrisul era o hagadă, care, de-a lungul secolelor a devenit un obiect ce i-a fascinat deopotrivă pe musulmani şi pe creştini. Fiecare popor de pe teritoriul căruia se presupune că a fost răpită prima oară a încercat să o apere. Hagada realizată în timpurile în care Inchiziţia îşi propunea să ardă toate cărţile importante pentru enoriaşii altor culte a coagulat pasiuni, vicii, patimi, istorii de viaţă fabuloase cu deznodământuri apăsătoare şi iubiri ce au sfidat regulile. Dar cel mai important efect a fost ruperea posesorilor ei de prejudecăţile comunităţilor din care proveneau şi de limitele dogmei. Ei au fost convertiţi la credinţa unui popor, format în jurul unei religii care a supravieţuit diferenţelor culturale – iubirea pentru artă. Nimic nu a mai fost considerat un păcat atâta vreme cât a permis înfrumuseţarea, conservarea şi supravieţuirea acestui manuscris ebraic având miniaturi făcute de musulmani, care aminteau de arta persană şi de picturile creştinilor, apărate cu preţul vieţii de nişte custozi musulmani, după ce au ajuns în Balcani.

sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Fascinat de pasiunea protagonistei pentru conservarea artei vechi, apoi sedus de poveştile unor personaje ce şi-au lăsat amprenta în realizarea hagadei, vei considera Poporul cărţii drept unul dintre cele mai frumoase romane ce te-au extras din cotidian pentru a te reconecta cu tot ce are umanitatea mai luminos (dar şi mai fragil). Vei fi măgulit, simţindu-te un membru al unui grup de pământeni fericiţi, privilegiaţi, deoarece au fost aleşi pentru a lua parte la miracolul numit artă. Geraldine Brooks îţi dă apă la moară, amintindu-ţi cât de norocos eşti pentru că îţi place să citeşti şi te răsplăteşte cu poveşti în care datele tehnice legate de conservarea unui manuscris, erudiţia şi datele istorice se îmbibă în poveşti suculente care te fac să cauţi mereu o fereastră printre activităţile cotidiene pentru a continua lectura.

Modul în care autoarea îmbină poveştile din epoci şi lumi diferite, călătoriile trepidante, ce te poartă prin Australia aborigenilor, Spania maurilor, Veneţia renascentistă sau mult-încercatul Sarajevo, şi detaliile ce îi încântă pe bibliofili, care sunt înşirate minuţios pe sfoara interminabilă a unei intrigi detectiviste impecabil construite îi va convinge până şi pe cei sceptici în faţa bucuriilor promise de lectură că viaţa trăită printre cărţi şi meseria unui specialist în conservarea manuscriselor vechi este una la fel de intensă, încărcată de adrenalină şi plină de peripeţii ca meseria unui anchetator ce preia cazuri grele, dintr-un film care sparge box-office-ul.

În orice poveste cu suspans, mistere legate de obiecte vechi, secrete care trec dintr-un secol în altul şi căutători perseverenţi, dornici de a obţine acelaşi obiect preţios, există un caz încâlcit legat de o dispariţie şi un anchetator, însă, din fericire, nu şi acele ingrediente stridente şi facile, dintr-un roman comercial. În rolul anchetatorului încăpăţânat este Hanna – o expertă de necontestat în conservarea manuscriselor şi cărţilor vechi. Obiectul misterios, la fel de încăpăţânat când vrea să-şi păstreze tainele şi care va trebui analizat cu precizia cerută de invstigarea unei crime, este faimoasa hagadă expusă azi la Sarajevo, cu destin tumultuos şi miniaturi ale căror pigmenţi strâng toată priceperea unor artizani din epoca de aur a manuscriselor pictate.

Deşi este o carte vie, care vorbeşte despre dincolo de timp, hagada va trebui cercetată aşa cum un medic realizează o autopsie, pentru a determina parcursul unui corp afectat de nişte evenimente dramatice. Hanna primeşte hagada aproape distrusă. Munca ei nu constă în restaurarea, ci în conservarea ei. Nu trebuie să o readucă la starea perfectă de la începuturi, ci să-i împiedice dispariţia, să îi oprească drmul spre degradare. Restaurarea ar fi şters urmele tentativelor de a o distruge, dar şi de a o salva, ce devin indiciile unei călătorii transculturale. Fiecare încercare de mutilare şi reparare a hagadei le spune celor de azi ceva despre legătura oamenilor din secolele trecute cu manuscrisele aparţinând unei culturi diferite. Călătoria hagadei reflectă modul în care oamenii din trecut se raportau la tot ce reprezenta alteritatea. Printre acei pigmenţi greu de obţinut, din culorile miniaturilor, citeşti despre valorile, cutumele, prejudecăţile, teama sau, dimpotrivă, iubirea pentru cărţile devenite capodopere, dincolo de religie şi conflictele interetnice.  

Asemenea unui criminalist adună probe compromiţătoare şi le analizează pentru a le face să vorbească în locul trupului mut, Hanna încearcă să descopere povestea cărţii extragând informaţii despre nişte detalii rătăcite printre paginile ei şi care devin subiectul unor capitole incitante. Aripile unui fluture, o pată sângerie, cristalele de sare, reprezentarea nonconformistă a maurei ivite la masa de Paşte a unei familii de evrei sefarzi şi un fir de păr alb pot ajuta la trasarea unei hărţi care să arate parcursul hagadei din Spania cutremurată de abuzurile inchizitorilor în Sarajevo. Fiecare detaliu mai adaugă o piesă-lipsă din galeria poveştilor despre viaţa pictorilor ce au transformat-o într-o capodoperă şi a salvatorilor.

 

Geraldine Brooks merge şi mai departe cu apetitul pentru intriga detectivistă, legând misterul paternităţii unei cărţi de încercarea Hannei de descoperi numele tatălui său, devenit sursa tensiunilor din relaţia cu mama ei, un reputat neurochirurg ce si-ar fi dorit ca fiica să-i fi călcat pe urme. Nu numai hagada cere investigaţii amănunţite, ci însăşi identitatea investigatoarei ei. Deşi paralele, cel puţin la început, dramele Hannei, a iubitului ei din Sarajevo, nimeni altul decât ultimul salvator al hagadei, şi biografiile personajelor din alte secole ajung să formeze până la urmă o ţesătură comună. Există coincidenţe şi evenimente repetitive simbolice.

Uneori mă simt ca un personaj dintr‑o miniatură persană, de genul celor pe care le conserv – o siluetă minusculă, pentru eternitate privită de niște feţe imobile, care se uită la ea de pe galeriile înalte, sau spionată din spatele unor paravane filigranate. În cazul meu însă, feţele sunt întotdeauna numai una, a mamei, cu buzele ţuguiate şi privirea dezaprobatoare.

Autoarea ştie cum să traseze nişte similarităţi cu semnificaţii profunde între meseria Hannei şi a mamei ei, dar şi între pasiunea ei pentru salvarea cărţilor vechi şi identitatea tatălui, despre care află într-un moment de răscruce. De fapt, nici un amănunt al poveştii nu este aruncat doar pentru a condimenta naraţiunea. Fiecare detaliu îşi are locul bine calculat în acest puzzle, având efecte atât în planul naraţiunii, cât şi al mesajului umanist, care invită la reflecţie.

Poporul cărţii este rezultatul unei documentări migăloase precum activitatea unui miniaturist şi al unei încercări de a găsi un echilibru între informaţiile aride legate de conservarea unui manuscris, istorie şi naraţiunea abundentă care atrage citiorii puţin răbdători în faţa unei cărţi de specialitate, între acea lentoare care îţi oferă un răgaz necesar meditaţiei şi ritmul accelerat impus de o poveste cu peripeţii. Îl fascinează şi pe colecţionarul de poveşti uluitoare, şi pe căutătorul de comori dornic de a vizita muzeele din ţările considerate mici, şi pe cel dornic să cutreiere prin epocile în care fiinţele umane au fost greu încercate. Citind-o, ai impresia că vrea să elibereze nişte personaje receptive la frumos, dar strivite sub vremurile ostile.

Poporul cartii - copertaEditura Polirom, 2017

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here