Povestea doamnei Murasaki – Primul roman a fost scris de o japoneza

0
818

Există oare vreun secret pentru ca un bărbat să poată stăpâni cu delicateţe mai multe relaţii? (…) Pentru un bărbat, cel mai nesuferit cusur al femeii este gelozia. Pentru o femeie, cel mai îngrozitor lucru este un bărbat călător din floare în floare. Dacă stai să te gândeşti, este uimitor simplul fapt că putem să ne înţelegem cât de cât unii cu alţii. În rolul bărbatului este un strămoş japonez al lui Casanova, posedând acelaşi tact în relaţiile cu femeile şi aceeaşi erudiţie rafinată, de aristocrat ispititor prin ritualurile amoroase laborioase. În rolul femeii: Murasaki, privită drept una dintre cele mai inteligente femei din vechiul Orient şi autoarea primului roman din lume (da, spre uimirea tuturor, primul roman poartă o semnătură feminină, deloc facilă prin subiectele abordate!).

El este o plăsmuire a Ei din vremea în care aceasta se ferea de căsnicie, temându-se de posibilitatea unui mariaj cu genul de bărbat ce îi va interzice să mai scrie vreodată, de accea l-a inventat pe acest Casanova avant la lettre, care preţuia libertatea mai presus de orgoliul şi vanităţile ce pluteau deasupra Curţii imperiale nipone şi a unei lumi patriarhale. Îl cheamă Genji, este de viţă nobilă şi, cu toate că n-a existat decât în imaginaţia lui Murasaki, scriitoarea şi poetesa devenită una dintre favoritele din suita împărătestei, a fascinat, a înrobit minţile celor ce doreau să-l imite şi a răscolit o întreagă societate aflată în plina dezvoltare culturală, tocmai în perioada în care se prefera discreţia, iar exprimarea sentimentelor tumultuoase putea fi considerată un tabu bine păzit.

Împreună, Murasaki şi Genji şi-au dominat secolul. Ea prin creativitatea bine ascunsă în public de manierele discreţiei şi ale modestiei, el rupând sigiliile unor porţi nepermise spre libertatea hedonist-rafinată, scandalizându-şi contemporanii în carne şi oase printr-o prezenţă plămădită numai din închipuirile cititorilor, în special ale unor nobili ce îşi doreau să atragă asupra lor norocul acestuia în relaţia cu genul feminin, urmărindu-i cu nesaţ aventurile galante însoţite de picturile ce puteau alcătui un veritabil album de artă japoneză. Murasaki Shikibu (sau Doamna Murasaki) poate fi considerată autoarea primului bestseller din istoria literaturii şi, avându-se în vedere că, acum mai bine de o mie de ani, când a trăit, scrierile i-au fost însoţite şi de imagini pictate migălos, capodopera ei, Povestea Printului Genji, mai poate fi considerată şi un străbunic japonez al romanului grafic. Această scriitoare şi poetesă era o curiozitate, o excentrică plină de faimă a epocii sale, fără a părăsi umbra discreţiei şi continuând să prindă în mreje imaginaţia orientaliştilor, asa cum făcea şi Genji cu majoritatea curtenilor libertini. Una dintre victimele sale poate fi considerată şi Liza Dalby, singura occidentală devenită gheişă. Atrasă de povestea lui Genji, de jurnalul şi de poeziile delicate şi răscolitoare scrise de prima romancieră din lume, şi-a imaginat la rândul ei memoriile acesteia, redescoeprite prin ochii fiicei lui Murasaki.

Dacă sunteţi captivaţi de arta japoneză, mai ales de picturile şi de poeziile în care orice trăire ce dă în clocot arde mai întâi la foc mic, lăsând flăcările ce pot face prăpăd în grija cuvintelor subtile şi ale metaforelor vizuale ieşite din comun, specifice unui erotism diafan, introspectiv, cum numai în Japonia mai poţi găsi, chiar şi atunci când unele trăiri pot dărâma totul în calea lor, atunci Povestea doamnei Murasaki vi se va părea o călătorie imaginară în timp. Musteşte de lirism, de imagini desprinse dintr-o succesiune de picturi pe mătase, care ilustrează jurnalul secret al unei femei erudite, ce a devenit o celebritate la curtea imperială, în ciuda unor nobili care îşi arătau destul de greu admiraţia în mod faţiş, mai ales în faţa unor poveşti galante scrise de o femeie, cum erau cele din romanul despre Genji, în care mulţi regăseau peripeţiile unor aristocraţi din preajma suveranului, însă destul de bine camuflate încât să fie detectate doar de cunoscătorii secretelor de la Palat.

În schimb, romanului scris de Liza Dalby îi lipseşte o naraţiune alertă. Deşi există rivalităţi, nu se luptă nimeni pe viaţă şi pe moarte pentru favorurile unei anumite doamne din suita împărătesei, nu găseşti cupluri prinse în posturi amoroase contorsionate, aşa cum aveau să apară mai târziu în faimoasele shunga, răspândite în cartierul plăcerilor, şi nici pasiunile nu par să aibă urmări ce pot răsturna existenţele celor din jurul protagonistei. Întâmplările curg asemenea unei amiezi în care dai paginile unui album de artă plin de siluete feminine graţioase, de curteni dornici să le atragă atenţia doamnelor chicotind în timp ce admirau prunii sau cireşii înfloriţi, şi cum puteau să le capteze interesul dacă nu prin a le dedica poezii ce maschează declaraţiile prea îndrăzneţe după multe cupe de sake. Romanul Lizei Dalby redă intimitatea unui jurnal mai degrabă vizual, de atmosfera, decât o succesiune de întâmplări ce te ţin cu sufletul la gură. Este scris mai ales pentru cei răbdători, capabili să se bucure de lentoarea nostalgică, de pasajele melancolice întâlnite în romanele şi povestirile lui Kawabata şi ale lui Yasushi Inoue.

Obsesia Lizei Dalby pentru imaginile derulate cu încetinitorul şi pentru lentoarea vizuală în defavoarea acţiunii este departe de a fi scăparea unei începătoare. Dimpotrivă, a reuşit să readucă în prezent spritul unei epoci în care seducţia feminină trebuia dublată de cunoaşterea limbii chineze, de abilitatea de a formula răspunsuri pline de întorsături inteligente în situaţii stânjenitoare prin aluzii scrise în versuri. Aşa cum îi descrie Liza Dalby, aristocraţii japonezi flirtau cu mintea, iar sexualitatea femeilor ce le intrau în graţii era pusă în valoare de creativitate şi de abilitatea de a-i tachina prin versurile acompaniate de mişcarile ghicite sub niste kimonouri alese pentru a etala talentul artistic al posesoarei, reflectat de alegerea culorilor din game cromatice diverse, îmbinate cu grijă. Oamenii epocii Heian (794-1185), dominată de scrierile feminine, trăiau prin poezie, respirau versuri şi cel mai frumos dar pe care i-l putea face un bărbat femeii rafinate alături de care îşi petrecuse o noapte clandestină atunci când paznicii împărătesei lipseau era un set de pensule elegante şi nişte rulouri de hârtie mătăsoasă, pe care aceasta să le poată folosi în schimbul de poezii obligatoriu după o delectare amoroasă, chiar şi în cazul unei aventuri trecătoare, ce dura o singură noapte.

Pentru mulţi din secolul nostru, japonezii din perioada lui Murasaki par niste fiinţe picate din luna a cărei apariţie o aşteaptă cu ardoare pentru a se lăsa inspiraţi ori de câte ori compun versuri pentru doamnele erudite, iar existenţa lor, o neîncetată paradă a mătăsurilor în culori abundente, o înşiruire de paravane pictate şi peisaje din care se ivesc siluetele feminine graţioase în kimonouri complicate până la extravaganţă. Dar pentru japonezii din perioada lui Murasaki, poezia nu era un ritual de complezenţă, prin care anesteziau reţinerea prevăzătoare a femeii dorite, astfel încât să-şi mascheze intenţiile vulgare. Dimpotrivă, poezia era un stil de viaţă, iar zilele, un ceremonial vizual neîntrerupt, în care până şi acele porniri instinctuale urmau calea sofisticată a unui ritual estetic, mai ales printre aristocraţii de la curte, trecuţi mai întâi prin marea probă a compunerii de versuri, a răspunsurilor elegante în faţa provocărilor sarcastice.

Liza Dalby a recreat atât de atent acea perioadă a istoriei în care femeile dominau literatura japoneză înainte de interdicţiile şi limitările influenţei confucianiste, încât şi titlurile capitolelor par versurile unei poezii: Noaptea lunii înceţoşate, Pui de pin în câmp, Bambus pătat sau Peste văzduh se lasă neguri negre ca smoala. Demodate în viziunea unora, scrierile lui Murasaki, alături de cele ale mult mai dezinvoltei sale rivale de la Curte, autoarea renumitelor Însemnări de căpătâi (renumita Sei Shonagon), precum şi întreaga lor eră Heian, au reuşit să treacă dincolo de timp, imprimându-şi vechiul spirit şi influenţa feminină asupra unor clasici ai secolului XX. Acelaşi lirism a supravieţuit şi în operele scrise de Kawabata, iar îmbinarea peripeţiilor (galante, sau nu) cu pictura în proză a rămas un element defintoriu pentru literatura niponă, indiferent de perioadă. Lui Murasaki şi tuturor poeteselor din secolul ei, japonezii de azi le datorează acea şlefuire a limbii nipone într-o lume aflată sub influenţa scrierilor chineze. Deşi erau maestre ale ideogramelor din patria ceaiului şi a lui Confucius, lor le-a reuşit, în primul rând, civilizarea exprimării literare în cuvintele limbii japoneze, pictate cu migala unui caligraf.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: Toyokuni Utagawa (womenandthegarden.blogspot.com) si www.taleofgenji.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here