Povesti trasnite – Omul este un animal razbunator

0
365

Dacă ai avut vreodată fantezii sângeroase în care îi pedepseşti pe cei care ţi-au săltat maşina parcată, bănuindu-i că sunt mână-n mână cu autorităţile, pe psihopatul care a terorizat o regiune întreagă precum un baron local, dorind apoi să candideze la primărie, pe funcţionarii plătiţi din banii tăi, dar care îţi răspund cu indiferenţa sfidătoare a celui pe care nu-l poate da nimeni afară, pe teribilistul care a omorât o femeie însărcinată ce traversa regulamentar, pe colegul de trafic dornic să te depăşească după ce te claxonează insistent apoi îţi atribuie origini rurale sau pe colega sexy a viitorului soţ, ce s-a prezentat la petrecerea ta de nuntă deşi toată lumea ştia de aventura ei cu acesta, filmul Relatos salvajes (Poveşti trăsnite) te va răzbuna, făcându-le de petrecanie fiecăruia dintre cei incluşi în atlasul contemporan al fiinţelor care merita excluse din universul tău. Dacă în acest act de răzbunare cinematografic şi-a băgat nasul şi Pedro Almodóvar în calitate de producător, aşteaptă-te la o combinaţie mortală dintre tragedie şi acel umor negru derulat într-un ritm febril, ce stârneşte hohote de râs ca reacţie sadică faţă de marile drame ale personajelor ce se zbat disperate pe marginea prăpastiei.

Omul nu este doar cel mai răzbunător dintre animalele posibile, ci şi acela care poate râde cel mai tare de răul altuia, iar povestirile din filmul lui Damian Szifron te vor transforma, indiferent de cât de mult ai încerca să te opui prin darul compasiunii, într-o vietate ce se poate amuza pe seama unor turnuri neaşteptate, ce transformă nişte tragedii sângeroase, violente şi chinuitoare din punct de vedere psihic (fără detalii scabroase) într-o sursă de umor involuntar. De fapt, filmul nu are nevoie de mult sânge pentru a reda chinul personajelor ajunse din victimă în postura de călău răzbunător, ci doar de supliciul transformării oricărei dureri sufleteşti într-un motiv de amuzament pentru cei din jur, cărora li te alături şi tu în calitate de spectator. Vei râde în hohote, dar şi usor speriat, când vei vedea cum plenitudinea de calităţi superioare a fiinţei umane este redusă la reacţiile specifice acelui creier primitiv, setat să funcţioneze doar cât să asigure supravieţuirea speciei prin dualitatea reacţiilor de tip luptă sau fugi! Oamenii reprezentaţi de actorii din Poveşti trăsnite sunt nişte sălbăticiuni furioase, clocotitoare, stupide şi agresive, închise într-o grădină zoologică sub forma unui mediu urban. Dedesubtul costumelor impecabile şi dincolo de meseriile ce solicită funcţionarea părţii raţionale, se ascund reptila instinctuală şi prădătoare, vietatea sâcâitoare sub forma exemplarului slab, frustrat şi gata să-l şicaneze pe masculul dominator, maimuţa indignată, cloşca panicată, femela păcălita în timp ce execută dansul împerecherii şi liniştitul ierbivor inofensiv ce o ia razna şi vrea să cunoască deodată gustul sângelui.

Când vezi fiecare situaţie prezentată printr-o poveste dementă, în care indignarea, comicul şi adrenalina îşi fac de cap, te simţi de parcă ai beneficia de metoda prin care un psiholog nonconformist (sau trăsnit, după caz) te pune să alegi o persoană cu talent actoricesc gata să mimeze actul de răzbunare ce ardea mocnit în tine, ameninţând că se va transforma în reacţii explozive dacă nu iei măsuri, doar că nici prin cele mai sofisticate cotloane ale minţii nu ţi-ai fi imaginat că tragediile umane şi durerile sfâşietoare pot lua o asemenea turnură amuzantă (cam usturătoare, ce-i drept). Dar când ai la dispoziţie nişte personaje cuprinse de isterie, de porniri furibunde şi nişte justificări halucinante, trebuie să te aştepţi la un cocktail Molotov cu otravă pentru şobolani, obiecte contondente realizate din te miri ce şi reacţii disproporţionate până la paroxism şi totusi prezentate cât se poate de firesc.

Urmărind situaţiile de viaţă reproduse în film, tu, din postura unui spectator miorotic, te poţi declara mulţumit când este vizată şi capra vecinului. Nu numai în ţara ta există mafioţi nepedepsiţi, funcţionari indolenţi, corupţie şi oameni plini de nervi la tot pasul, gata să transforme stresul dintr-o zi aglomerată în fitilul gata să aprindă torţa reacţiilor vindicative, absurde şi penibile, dar bine deghizate în acţiuni justiţiare, demne de toată stima celor din jur…care întârzie să apară. Aşa cum face în mai toate filmele în care se implică, Pedro Almodovar nu caută lecţii de viaţă, nici pedepsirea vinovaţilor prin respectarea normelor. Modul în care personajele sale îşi rezolvă problemele pare să fie în afara oricărei legi umaniste, cu toate că pot lăsa impresia unui alibi moral când îşi obligă spectatorul să le acorde circumstanţe atenuante. În ciuda unui tratament nemilos la care ajung să fie supuşi o parte dintre protagoniştii săi, la finalul cazurilor prezentate ai parte de o purificare stranie, rezultată fie din proiecţia propriilor fantezii în lumea personajelor care te ajută să vezi mai bine acea parte absurdă a reacţiilor umane, fie din modul în care fiecare personaj-victimă ajunge până la urmă să îşi rezolve problemele şi dilemele fatale. Spectatorul având şi câteva lecturi la bord şi-l va închipui pe Darwin în postura de autor al noii Comedii umane, de data aceasta una fără nimic sfânt în ea, dar şi pe Desmond Morris rescriindu-şi Zoomenirea.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here