Povestiri de iarna – Trucurile unei scriitoare agere

0
407

Karen Blixen are o calitate pe care mulţi cititori îşi doresc să o regăsească la un povestitor: abilitatea de a le răsturna primele impresii, dar şi aşteptările privind evoluţia unui personaj printr-o turnură imprevizibilă şi inexplicabilă, reflectată în deciziile, revelaţiile şi demascările de care poate avea parte acesta. Dacă ai tendinţa de a o asocia pe Karen Blixen cu imaginea baroanei interpretate de Meryl Streep în filmul inspirat din romanul Out of Africa, o vei redescoperi în volumul Povestiri de iarnă sub imaginea unei nordice aprige, hâtre, care ştie cum să îmbine ironia şi vorbele de duh, privirea sfredelitoare şi zâmbetul plin de compasiune, încât vei avea impresia că în urma vrăjii făcute de un locatar exotic al plantaţiei din Kenya baroana a dispărut, iar în locul ei şi-a făcut apariţia o laponă sfătoasă, ale cărei mâini brăzdate de ger ţin tacticos o pipă ce îndreaptă rotocoale de fum spre mesenii unui local rafinat din Copenhaga, ţintiţi până în străfundul sufletului plin de secrete de către privirile ei scrutătoare.

Pe cât părea de firavă, pe atât era de ageră povestitoarea Karen Blixen când începea să descoasă umanitatea, aşa cum pescarii din ţinutul ei umblau prin măruntaiele peştilor mari, în căutarea părţilor ce meritau atenţia unor gurmanzi pretenţioşi, greu de potolit. În locul gurmanzilor, cititorii lacomi în aşteptarea poveştii fabuloase care să le întreţină apetitul pentru ascunzişurile acelor protagonişti ieşiţi din comun. Deşi la început sunt nişte apariţii previzibile, simpliste, care iau viaţa aşa cum o primesc, fără să conteste morala burghezo-protestantă şi nici confortul apartenenţei la o clasă privilegiată, moştenită din tată-n fiu, personajele te vor surprinde cu metamorfoze interioare ce ţi se dezvăluie prin luminarea unor trăsături care îi fac să apară diferiţi în ochii celorlalţi. Unii protagonişti sunt impostori, benigni sau nu, alţii, nişte răzvrătiţi  fugari ce se tem de sine precum datornicul de un cămătar ameninţător ce îşi cere drepturile. Nu lipsesc nici apariţiile fantomatice ale unor eroi imprumutaţi din legendele scandinave şi întâlniţi sub alte înfăţişări.

În povestirile sale, Karen Blixen îţi ia prejudecăţile şi falsele aşteptări peste picior, dovedindu-se a fi un cameleon literar ce îşi poartă cititorul acolo unde îşi doreşte, după ce îl păcăleşte, la început, prin câteva pasaje ce seamănă cu toanele unei nobile care se plictiseşte şi apelează la tentative calofile de-ai aduce pe Cehov şi Turgheniev în aspra iarnă scandinavă. Exact când eşti tentat să o discreditezi, neconsiderând-o capabilă de a depăşi descrierile romanţioase ale unui decor burghez, plin de flori în glastre de porţelan scump şi revărsări de perle peste dantele, scriitoarea îţi trânteşte peste toate acestea o blană murdară, ce mai păstrează mirosul dughenelor mizere de la periferie, unde fumul înecăcios însoţeşte mâinile crăpate şi dibace ale unui negustor amărât. O mai crezi o fandosită născută în puf şi ferită de imaginea crudă a vieţii? Mai gândeşte-te şi ai răbdare cât să treci de primele pagini! Vei fi răsplătit cu nişte răsuciri psihologice, gata să dezvăluie inconsecvenţele şi dualitatea personalităţii umane, surprinse în zona de umbră, acolo unde zac toate dorinţele pe care protagoniştii le credeau dresate în numele traiului respectabil.

Vei descoperi în Povestiri de iarnă cele două feţe opuse ale imaginarului scandinav, atât de firesc împăcate de marii scriitori din această parte a lumii: întunericul şi lumina, civilizaţia spaţiului urban, prin care pornirile instinctuale sunt asanate, şi plăsmuirile venite din zonele abisale ale psihicului, rezolvarea morală a dilemelor, ca într-o parabolă, şi impetuozitatea imaginarului păgân, realismul dur al unei vieţi pline de lipsuri şi evadarea în mituri. Personajele din cele unsprezece proze oscilează intre stabilitatea citadină a zonelor prospere din Copenhaga şi asprimea sălbatică a naturii ce oglindeşte inconştientul inaccesibil, prin acea simbioză expresionistă între om şi paradisul vegetal, ce îţi aminteşte de microromanul Pan, scris de Knut Hamsun.

Piesele de rezistenţă ale colecţiei de povestiri au rămas, totuşi, cele în care scriitoarea a redat conflictul dintre abisalul neîmblânzit şi cumpătarea unei burghezii ordonate, pe care îl exprimă cel mai bine prin încercarea eşuată a personajelor masculine de a înţelege motivele ce stau în spatele deciziilor inexplicabile (în viziunea lor) adoptate de femeile din prozele: Heloise, Alcmene, Poveste despre o perlă, Invincibilii stăpâni de sclavi şi Lanul de secară. Blixen îşi dezvăluie talentul de povestitoare când pune întregul centru de greutate al prozelor sale pe umerii eroinelor sofisticate, a căror fizionomie senină, transparentă, ascunde o lume interioară sălbatică, neliniştită şi tulbure precum o apă întunecată, ce păstrează la suprafaţă doar culorile vii ale florilor care înfumuseţează pălăriile sau decolteul unei dansatoare ce îi aminteşte unui student şovăielnic, iubitor al artei, de femeile lui Tizian.

Editura Humanitas Fiction, 2014

picturi: Paul Gustave Fischer, (‘Femeia in rosu’/’Piata de flori din Copenhaga’); it.wikipedia.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here