Praf pe inimile noastre – Si psihologii au copii debusolati

0
229

Hannei Doose i-a reuşit un film în care se regăsesc acei tineri plecaţi în căutarea unui rost (mai toată generaţia născută după anii ’80) şi a unei chirii mai bune în marile oraşe. Nebuni frumoşi, care mai suportă, din când în când, tonul cicălitor al mamei-cloşcă.

Praf pe inimile noastre / Staub auf unseren Herzen (re)aduce în prim-plan relaţia mamă-fiică prin lentila unei crize familiale. Ca-n orice relaţie de acest gen, umorul şi drama sunt două feţe ale unei singure monede – încercarea de maturizare, care se întinde, se pare, de-a lungul întregii vieţi şi este precum linia orizontului, se zăreşte, dar nu se atinge. Mama, un psiholog bine cotat, îşi creşte singură copiii, în timp ce îşi ajută clientele să-şi accepte greşelile şi să nu mai vadă eşecuri peste tot. Kathi, fiica, o actriţă de 30 de ani, la rândul ei o mamă singură, pică toate castingurile de film la care partcipă. De la ea preia mama-psiholog replica: Numai proştii nu greşesc, deşi crede în ea doar când se află în spaţiul cabinetului inundat de un alb liniştitor. Până la un moment dat, relaţia dintre cele două curge lin şi previzibil. Mama expertă în problemele sufletului pierdut îşi sprijină moral şi financiar copilul artist, mai mult şomer în ultima vreme.

Legătura emoţională dintre mamă şi fiică va fi dinamitată odată cu apariţia tatălui rătăcitor, după cincisprezece ani de absenţă. Acesta este, la rândul său, un copil mare. Culmea ironiei este că apare exact când fata lui, Kathi, trebuie să dea o probă interpretând rolul unei femei al cărei soţ a înşelat-o cu cea mai bună prietenă. Când îşi revede tatăl, află că tocmai a jucat rolul mamei într-un scenariu real din anul în care s-au despărţit părinţii ei. Odată cu întoarcerea tatălui, urcă la suprafaţă resentimentele mamei, iar toate defectele mărunte ale fiicei sunt amplificate în războiul cu trecutul.

Teama de abandon, neîncrederea în sine a copilului părăsit de unul dintre părinţi şi nevoia de control a mamei protective, care va renunţa la echilibrul psihologului din spaţiul securizant al cabinetului, sunt redate prin scene de-o intensitate bine gradată. Cei din sală pricep, doar tatăl este nedumerit şi nu înţelege de ce nu-i pot fi şterse greşelile cu buretele. El o ţine una şi bună: să fie din nou toţi împreună ca şi când nimic nu s-a întâmplat şi el ar fi rămas cu ele. 

De-a lungul filmului, cele două protagoniste se ceartă, îşi iau viaţa în râs, dau iama-n jucăriile celor mici şi încep să se comporte precum aceştia, doar că-n momentul în care adulţii responsabili ajung să pună la cale propriile jocuri infantile, adevaraţii copii fug din calea lor.

Regizoarea Hanna Doose a ştiut cum să le ofere consistenţă psihologică unor personaje, dar şi ce actori să aleagă. Mama si fiica sunt precum două vase comunicante. O emoţie trăită de una dintre ele se prelinge rapid şi umple canalele interioare ale celeilalte, iar scenele în care îşi pierd cumpătul într-o criză de nervi cu accente de umor amar schimbă raportul de forţe. Mama se arată fragilă şi împrumută câte ceva din imaturitatea unei adolescente aflate în plină decepţie sentimentală, pe când fiica adoptă mina severă, atribuită în mod tradiţional părintelui critic faţă de scăpările copilei zăpăcite.

Cel mai puternic mesaj al filmului se regăseşte în imaginea personajelor masculine trimise în planul secund. Prin ele se arată cum problemele obsesive din trecut le plasează pe mamă şi pe fiică mereu în centrul familiei, ceilalţi devenind figuranţi mărunţi.

Dacă eşti interesat să vezi câteva imagini din acest film premiat de trei ori la Festivalul de Film de la Munchen în 2012 şi nelipsit de la evenimentele dedicate regizorilor europeni, trailer-ul îţi poate oferi mai multe motive pentru care ai vrea să-l vezi.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here