Prietena mea geniala – Inceputul unei serii de romane citite pe narasuflate

0
1228

Elena Ferrante (sau cine se află de fapt în spatele acestui pseudonim) are talentul de a te face să devorezi un roman de aproape patru sute de pagini de parcă n-ar avea mai mult de o sută. Uiţi de timp pe măsură ce ritmul lecturii se înteţeşte şi relaţiile devin tensionate. De la prima până la ultima pagină amâni propria realitate şi te scufunzi în lumea personajelor. Ai impresia că eşti vecinul lor în cartierele-furnicar unde oamenii nu au secrete, deşi, în realitate fiecare îl bănuieşte pe celălalt că îi ascunde ceva. Străbaţi aceleaşi străduţe cotropite de arşiţa meridională reflectată şi de temperamentul personajelor. Le împărtăşeşti revoltele, frustrările şi trăirile ascunse. Iar lumea lor este cât se poate de ispititoare, în ciuda problemelor, dacă îţi plac filmele italiene ale anilor ’60-’70, ce surprind schimbările din societatea în care femeile emancipate le imitau pe Sophia Loren şi pe alte staruri din filmele marilor cineaşti.

Prietena mea genială deschide Tetralogia Napolitană, ce are toate şansele să devină una dintre cele mai recomandate serii de romane traduse la noi în ultimii ani. Cele patru titluri urmăresc povestea unei prietenii feminine cu suişuri şi coborâşuri, întinse de-a lungul unei existenţe. Acest prim roman surprinde copilăria şi intrarea în adolescenţă a celor două prietene – Lila şi Elena – poate unele dintre cele mai iubite din literatura contemporană, emblematice pentru fiecare cititoare a cărei identitate a fost şlefuită odată cu întâlnirea unei persoane diferite, ce o fascina, dar o şi intimida. Exact acelaşi amestec de admiraţie, devotament şi intimidare se regăseşte şi în modul în care Elena, personajul-narator, o vede pe cea mai bună prietenă, Lila.

Crescute în acelaşi cartier sărac din Napoli, desprins parcă din filmele neorealiste, Lila şi Elena ajung să îşi împărtăşească totul, să se invidieze una pe cealaltă, să se certe, însă niciodată să rupă adânca prietenie care le leagă. Sunt două personalităţi opuse. Lila este îndrăzneaţă, încăpăţânată, ironică, ageră, independentă şi este considerată de către prietena ei un geniu. Elena pare mai degrabă tipologia prietenei dependente de cea mereu considerată mai deşteaptă şi mai sigură pe ea. Personalitatea vulcanică a Lilei o face pe Elena să se simtă în siguranţă alături de ea, dar şi copleşită. Sunt de nedespărţit, până într-o zi în care decizia unor părinţi ignoranţi le desparte drumurile. Lila este oprită de părinţii ei să îşi continue studiile, deşi era pasionată de citit şi avea o mare capacitate de a învăţa, de a capta informaţiile, indiferent de materie. Ai ei nu consideră utilă educaţia. În lumea lor, studiile elementare sunt suficiente, mai ales pentru o fată. Elena, deşi provine dintr-o familie la fel de săracă, este încurajată să-şi urmeze visul de a învăţa, de a-şi depăşi condiţia.

Lila continuă să înveţe, dar pe cont propriu. Citeşte pe ascuns, o ajută pe Elena la teme, însă devine o sclavă în atelierul părinţilor ei, până într-o zi în care o idee îi va pava un drum înşelător spre bunăstarea obtinuţă prin căsătorie şi spre o formă de autonomie ce se va dovedi a fi una iluzorie. În schimb, Elena ajunge să cunoască o altă viaţă decât cea din cartierul unde lipsa educaţiei se suprapune peste grosolănia cu iz machist, violenţa şi neputinţa săracilor mărginiţi. Se îndrăgosteşte de un coleg pe care îl consideră un geniu precoce, însă prezenţa Lilei, din ce în ce mai admirată după intrarea în adolescenţă datorită corpului de starletă şi dezinvoluturii, începe să scoată la suprafaţă neîncrederea Elenei în propria feminitate.

Dacă începutul romanului avea efervescenţa unui film a cărui acţiune se petrece în mahalaua colcăitoare unde pitorescul, mizeria, tentaţia, pericolul şi personajele stridente amintesc de peliculele italiene de la cinematecă, finalul este mai degrabă dinamic în planul transformărilor psihologice. Lila devine proiecţia tuturor calităţilor ce îi lipsesc Elenei. Comparându-se neîncentat cu noua Lila în ipostaza adolescentei ce întoarce priviri, Elena se simte când stanjenită, când superioară datorită şansei de a-şi finaliza studiile, când invidioasă, când recunoscătoare prietenei ei ce o ajută la materiile greu de asimilat.

Elena Ferrante impresionează prin modul în care îmbină observaţiile psihologice rostite cu naturaleţea găsită într-un jurnal, povestea fluidă şi antrenantă, şi toate acele personaje secundare menite să scoată şi mai bine la iveală contrastul (seducător pentru cititor) dintre personalităţile celor două prietene, pe care nici rivalitatea adolescentină alimentată de frustrarea celei obligate să renunţe la studii nu o poate rupe. Scriitoarea găseşte un echilibru între acel flux potrivit descrierilor ce vizează emoţiile şi ritmul narativ alert, ce reflectă de fapt viaţa cotidiană a unui cartier napolitan de oameni fără prea multe orizonturi. Nici scenele în care acţiunea se intensifică nu sunt lipsite de substanţă psihologică, dar nici reflecţiile nu încetinesc ritmul alert ce oglindeşte personalitatea impetuoasă a celor din mediul în care trăiesc Lila şi Elena.

Racordat la ritmul scenelor, mai ales al celor în care este descrisă atmosfera din cartier, ai impresia că vezi mărturiile foto din arhiva cuiva dornic de a capta viaţa cotidiană din Italia postbelică. Fiecare tipologie se regăseşte în lumea care le-a format şi le-a şi făcut pe cele două prietene să-şi dorească evadarea. Găseşti capi de familie eplozivi, golani cu maşini ce intimidează prin relaţiile avute cu mafia, mici proprietari de prăvălie ce supravieţuiesc de azi pe mâine, femei guralive şi bârfitoare, bărbaţi geloşi, cu porniri de troglodiţi, oameni blajini deveniţi victime, comercianţi ambulanţi, bătăuşi, dar şi visători cu mintea deschisă, gata să plece spre alte lumi. Dar nu ţi sa dă voie să rămâi un simplu observator. Plonjezi în această lume înghesuită, în care vecinătatea poate fi sufocantă, însă are şi sclipiri de solidaritate. Exact ca în filmele ce surprind Italia ce îşi revenea după Al Doilea Război Mondial, în acest roman găseşti acea apropiere între pauperitate, brutalitatea dezgustătoare şi licărul de fragilitate ce invită la compasiune. Mai bine zis, Prietena mea genială ar fi putut deveni punctul de pornire al unui scenariu de film neorealist ce surprinde substraturile psihologice ale unei prietenii feminine pe fundalul unei mahalale sudice.

Cu fiecare pagină eşti din ce în ce mai conectat la intensitatea emoţională a personajelor. Simţi revolta când o vezi pe Lila cum tânjeşte după o viaţă mai bună, înghiţind în sec atunci când îşi vede prietena mai puţin înzestrată cum ajunge acolo unde îşi dorea ea doar pentru că ai ei s-au lăsat mai uşor convinşi de învăţătoarea lor. Îţi vine să urli în numele celor deştepţi şi nedreptăţiţi de nişte părinţi ignoranţi care nu le acceptă visurile şi le aruncă la gunoi potenţialul. Clocoteşti de furie când părinţii Lilei vor să o mărite cu fiul unui mic afacerist dubios din cartier, pentru a beneficia de protecţia şi banii acestuia. Empatizezi cu Elena, care este din ce în ce mai obsedată de imaginea prietenei mai destepte, care pare să acapareze atenţia celor din jur.

La finalul acestui prim roman din Tetralogia Napolitană ajungi să spui că îţi este greu să fii de partea uneia dintre prietene. Cu toate că vei avea tendinţa să te identifici la nivelul trăsăturilor de personalitate cu Elena sau Lila, Elena Ferrante le prezintă metamorfoza interioară astfel încât să poţi intra în pielea ambelor, pe măsură ce apar noi evenimente.

Prietena mea geniala - copertaEditura Pandora M, 2015

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here