Ratacitori prin Lisabona – Naufragiul partenerilor desperecheati

0
1185

Ne lipsesc bărbaţii noştri. Sunt cuvintele prin care Helene rezumă desfăşurarea unor poveşti încheiate nefericit pentru ea şi Mathieu, străinul care îi ascultă mărturisirile în Lisabona descătuşării estivale. Apoi gândurile ambilor se intersectează în veşnicele întrebări şi răspusuri ale celor lăsaţi în urmă: Cum te descurci, cu durerea din măruntaie, cu somnul care fuge? Degeaba îţi ocupi mintea, te arunci în aventuri noi, sau te concentrezi fie şi pe niste ocupaţii banale, apare mereu, ca un reumatism, ca o boală de bătrâneţe. Vorbim cu oameni (dar, când ne întoarcem, celălalt nu se mai află acolo să ne aprobe ori să ne contrazică), zâmbim la cine (dar locul de lângă e ocupat de cineva pe care nu-l cunoaştem cu adevărat), ne facem cumpărăturile (dar nu mai cumpărăm pentru doi), dansăm (dar dansăm singuri), ne urcăm în avioane, în trenuri (însă când revenim şi privim pozele din călătorii, nu vedem soarele din ochi, zările albastre, ruinele de sub cerul liber: ceea ce uimeşte e lipsa celuilalt, în pozele vechi era acolo).

Când a scris Rătăcitori prin Lisabona, francezul Philippe Besson a ştiut nu numai ce vor să găsească majoritatea celor ce nu au vizitat capitala portugheză până acum, dar i-au făcut un portret imaginar inspirat de fado, lecturi şi acea interpretare personală a intraductibilului saudade, ci şi aceia care au ales oraşul întâmplător, pentru a fugi de un trecut apăsător şi, în acelaşi timp, pentru a rămâne singuri cu propriile amintiri. În romanul său descoperi o Lisabonă trăită de cei ce au trecut prin trauma unui abandon sau a unei pierderi, şi care vor să se vindece pierzându-se într-un oraş pitoresc şi cosmpolit, cu vacarmul care să le permită evadarea în anonimat, cu străduţe înguste unde ispitele capătă sunetul forfotei pestriţe, cu acoperisuri inegale ce şerpuiesc dezordonat spre coline sau cu trupuri ce îşi ascund sufletul în amnezia petrecerilor zgomotoase din verile caniculare. Totodată, Besson este conştient că are de-a face cu genul acela de oraş întors pe toate părţile, fie de scriitorii pe care i-a hrănit cu poveşti încă din prima zi de naştere, fie de veneticii dornici să se deghizeze în localnici. De aceea găseşte o cale de mijloc.

În loc să imite un scriitor portughez, Philippe Besson rămâne un francez până-n măduva oaselor. Unul pe care Parisul l-a învăţat cum să detecteze chemarea străzilor fremătătoare în umbrele nocturne, zeificarea unor cartiere hedoniste, lirismul aglomerării din zonele rău-famate, nostalgia şi farmecul dialogului dintre doi străini pe care hazardul îi aduce împreună. El încearcă să adapteze această voluptate a destăinurii la atmosfera unei Lisabone estivale, unde zumzetul străzilor cotropite de turişti şi de polifonia exuberantă va fi înlocuit uşor, uşor, cu atmosfera stranie întreţinută de canicula istovitoare ce îi ţintuieşte pe cei doi protagonişti într-un colt umbros al hotelului pentru a se debarasa, fiecare în felul său, de timpul subiectiv, ce poartă amprenta unor parteneri care nu vor să nu se mai întoarcă.

Povestea întâlnirii dintre Helene, care şi-a pierdut soţul într-un cutremur devastator din San Francisco, şi Mathieu, un parizian ce şi-a găsit, apoi şi-a pierdut marea iubire în Lisabona, are profunzimea unui film franţuzesc despre străinii ce ajung să se apropie treptat, prin destăinuiri adânci, deşi pleacă de la schimburi banale de cuvinte şi dialoguri sumare. S-ar fi putut petrece la fel de bine la o cafenea de pe cheiurile boeme ale Senei. Dar biografia încărcată de suferinţă a fiecăruia dintre ei avea nevoie de un loc al uitării, neexolorat prin simţurile flămânde ale călătorului, ci privit de la depărtare, prin încercarea fiecăruia de a-şi încheia doliul în stil proriu (Helene trândăvind în apatia cotropită de canicula de care încearcă să scape în amiezile petrecute pe terasa hotelului, Mathieu căutând noaptea zonele cu baruri unde se înfiripă aventurile de-o noapte).

Fiecare găseşte o Lisabonă opusă. Helene o caută pe cea tăcută, de la primele ore ale dimineţii, care le permit gândurilor şi amintirilor să se audă mai tare decât freamătul locuitorilor ce încep o nouă zi dintr-un timp de care ea s-a izolat după moartea soţului. Mathieu, în schimb, nu vrea decât să-şi uite lumea interioară prin zgomotul din exterior şi ademenirea epidermelor ce îi dau iluzia uitării afective. Intrigat de tăcerea apatică a străinei despre care nu ştie nimic, Mathieu intră în vorbă cu Helene pentru a putea afla de ce aceasta stă departe de tentaţiile oraşului, mai ales la orele la care ceilalţi îl iau lacomi cu asalt. Iniţiază un dialog sumar, apoi tăcerile vorbesc în locul lor, pe măsură ce Lisabona rămâne un fundal îndepărtat, nicidecum un labirint cu artere ce marchează fiecare destăinuire.

Helene şi Mathieu aleg moduri diferite pentru a suporta absenţa bărbaţilor pe care i-au iubit, însă au în comun preferinţa pentru o Lisabonă fantomatică, din care aleg doar ceea ce le alimentează lumea interioară şi memoria, nicidecum pentru cea imortalizată prin adrese, privelişti sau descrieri ample ale unor locuri cunoscute, devenite nişte simboluri. Din această cauză, acei cititori dornici să se plimbe prin Lisabona văzută cu ochii personajelor vor fi uşor dezamăgiţi. Autorul nu vrea să le facă un tur al oraşului folosindu-şi personajele drept ghizi. Lisabona doar le învăluie, nu le obsoarbe astfel încât să le invite la descrieri fidele ale frumuseţilor ei. Nu găseşti prea multe nume de străzi, monumente sau locuri preferate, însă există nişte pasaje care surprind varietatea emoţiilor trezite de acest oraş. Găseşti o Lisabonă a liniştii ce invită la meditaţia (mereu) nostalgică, dar şi acea Lisabonă a mulţimilor ce vor să uite de ele plutind în luminile stridente ale barurilor unde frivolitatea şi disperarea celui alungat din paradis ajung să se contopească.

Desi preferă latura tăcută a Lisabonei, Helene oferă cele mai multe replici. În cuvintele ei găseşti o derulare sfâşietoare, dar în surdină, a tuturor etapelor traversate de femeia ce şi-a pierdut bărbatul într-un cataclism din care nu i-a mai putut recupera nici măcar trupul. Îşi aminteste cum tânjea după o veste salvatoare, deşi era conştientă de imposibilitatea supravieţuirii celui pe care îl aştepta să revină din oraşul distrus de cutremur. Apoi retrăieşte momentele de negare, de durere, de absenţă devenită un supliciu în momentul confirmării decesului, până ajunge la decizia de a călători într-un oraş necunoscut, dar având similitudini cu locul unde şi-a pierdut soţul: atât Lisabona, cât şi oraşul californian au un pod uriaş, au deschidere la ocean şi permit nişte plimbări cu tramvaiul ce oferă privelişti memorabile. Totuşi, confesiunea ei nu devine supliciul supravieţuitorului ros de vinovăţie, şi nici o jelanie cutremurătoare pentru cititorul înzestrat cu empatie, ci are mai degrabă tonul unei dureri discrete, marcate de melancolie, reflecţii pigmentate de autoironia celui ce nu credea în hazarduri cu finaluri tragice şi de receptivitatea faţă de confesiunile unui străin ce a suferit, la rândul său, pierderi. În timp ce îşi povesteşte drama, ea nu vrea compătimire, ci doar să fie ascultată, iar Mathieu nu numai că joacă rolul ascultatorului activ, ci şi pe cel al unui observator care îmbină luciditatea şi compasiunea.

Spre deosebire de Helene, Mathieu are un partener care trăieşte încă, dar care a dispărut din viaţa lui la fel de brusc. I-a conştientizat importanţa abia după ce nu l-a mai găsit în apartamentul din Lisabona, în care întâlneau de obicei. Deşi Diego, fostul iubit al lui Mathieu, este viu, iar soţul lui Helene nu mai poate fi regăsit decât în amintiri, cei doi se simt uniţi de aceeaşi durere, de acelaşi doliu ce îi transformă în fiinte desperecheate. Şi confuzia prin care ajung să nu mai sesizeze diferenţa dintre separare şi moarte se păstrează până aproape de finalul romanului, când unul dintre protagonişti ajunge să-şi încheie doliul revenind la realitate şi atragând până la urmă atenţia celuilalt asupra diferenţei dintre recuperabil şi iremediabil, dintre separarea emoţională şi dispariţia prin moarte.

Nu vei găsi în acest roman dialoguri ample. Unele dureri cer solidarităţi tăcute şi multă discreţie. Sunt greu de exprimat în cuvinte, mai ales când anumite cuvinte ameninţă să le transforme în variante simplificate, vulgarizate. Helene şi Mathieu sunt două personaje care înţeleg emoţiile cofuze, imponderabile, asociate unor experienţe grele. Sunt acele emoţii ce nu pot fi exprimate, deşi pot fi numite în alfabetul interiorizării, al introspecţiei. Ştiind că tot farmecul romanului se bazează tocmai pe talentul său de a-şi face personajele să vorbească în tăcere şi să se apropie discret unul de celălalt, fără a-i plictisi cititorul, Besson recurge la o tehnica aparte. Reduce dialogurile la nişte replici scurte, despărţite de câteva pagini ce au fost umplute de impresiile despre gândurile personajelor.

Ai impresia că întregul roman este un tablou în care protagoniştii stau unul lângă celălalt şi îşi vorbesc foarte puţin. În timp ce se privesc în tăcere, un regizor pune în prim-plan imaginea fiecăruia, în timp ce o voce descrie gândurile, amintirile, impresiile şi toate senzaţiile acestora, ce stau în spatele cuvintelor. Descrierea a tot ce nu poate încăpea în cuvinte este atât de credibilă încât ai impresia că urmăreşti o alternanţă a relatărilor introspective la persoana I, deşi lumea personajelor este prezentată la persoana a treia, prin vocea unui observator ce le ştie toate secretele, asemenea unui intrus ce are acces la universul lor interior. Alternanţa gândurilor expuse nu este un act indiscret, ci încurajează una dintre cele mai frumoase coregrafii a tăcerilor ce apropie şi a trecerii pline de tact de la ezitare la întrebările ce permit salvarea interlocutorului din propria izolare devenită supliciul celui ce fuge de lume tocmai atunci când are mai multă nevoie să i se destăinuie cuiva.

Rătăcitori prin Lisabona face parte din categoria romanelor care, deşi pleacă de la nişte suferinţe peste care nu se poate trece prin apelul la uitare, ajung să celebreze de fapt frumuseţea vieţii. Helene a venit în Lisabona după ce s-a lăsat convinsă de propriul doliu că viaţa ei se oprise când un seism a zguduit un alt continent, răpindu-i soţul. Aici a găsit o soluţie având o mare încărcătură simbolică (demnă de interpretarea unui psihanalist) de a-şi încheia doliul prin (re)acceptarea vieţii, încercând să ajute, în felul ei, un străin să treacă de propriul doliu.

Ultimele treizeci de pagini te fac să-ţi doreşti ca lectura ce se anunţa a fi una monotonă şi răvăşitoare să nu se mai termine. Ai impresia că autorul îţi dă dreptate. Îţi cântă în strună dacă ai ajuns la capătul puterilor şi nu mai crezi în sensul zilei de mâine, apoi te scutură prin cuvintele simple, dar pline de tâlc ale personajului masculin, ce îi arată femeii care a pierdut marea iubire cum se poate agăţa de viaţă, redescoperindu-i voluptăţile. Philippe Besson are acest efect asupra cititorului: acela de a-l face să se minuneze de frumuseţea existenţei fragmentate în amintiri şi nostalgii împărtăşite cu altcineva, fie el şi un străin, în timp ce îl invită să se gândească la propriile pierderi, la despărţirile grele din trecut şi la fiinţele care nu se mai întorc.

Ratacitori prin Lisabona - copertaEditura Polirom, 2016

Citeşte şi The Portuguese Cinematic Miracle, Inima inimii, Munţii Înalţi ai Portugaliei, Quaresma, descifrator, Arabian Nights

The Portuguese Cinematic Miracle – Un striptease al detaliilor

Inima inimii – Prin Lisabona de altadata

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Quaresma, descifrator – Cazurile detectivului Pessoa, fitness pentru minte

Arabian Nights – Portugalia intamplarilor exotice

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here