Razbunarea iertarii – Tandra si rascolitoare

0
1849

Compusă din patru nuvele publicate în 2017, cartea Răzbunarea iertării va fi pe gustul celor ce aşteaptă nerăbdători o nouă apariţie din seria dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ei regăsesc acelaşi amestec deopotrivă răscolitor şi reconfortant între acţiuni ce stârnesc reacţii contradictorii, personaje cu secrete ce dau sarea şi piperul unei răsturnări de situaţie şi mesaje ce îndeamnă la compasiune şi la toleranţă, chiar şi în raport cu tipologii umane greu de acceptat şi de îndrăgit.

Cele patru nuvele centrate pe tema iertării – de sine sau a celorlalţi – au consistenţa unor microromane care se citesc pe nerăsuflate datorită stilului cursiv şi amănuntelor neaşteptate ce te fac să-ţi revizuieşti opiniile despre personaje de la o pagină la alta. Două gemene a căror legătură este prinsă între o rivalitate şi o fuziune vecină cu dependenţa emoţională ce-i poate distruge viaţa uneia dintre ele (Surorile Barbarin), un om de afaceri calculat şi dur, care într-un moment de criză îşi aduce aminte de singura femeie care i-a demonstrat că poate avea sentimente (Domnişoara Butterfly), un fost pilot german care descoperă frumuseţea prieteniei şi bucuria lecturii (Desenează-mi un avion) şi o mamă care vrea să descopere partea inocentă a celui ce i-a ucis fiica (Răzbunarea iertării) li se alătură personajelor ce alcătuiesc tipologiile pe care Schmitt le foloseşte adesea în prozele scurte pe care le scrie – personaje ce au suferit pierderi, care manipulează pentru a fugi de propriul gol interior, care au simţit la un moment dat că sunt abandonate, trădate, neiubite sau incapabile de a oferi afecţiune.

Personajele nuvelelor sunt calme la suprafaţă, dar năucite de un zbucium interior gata să explodeze. Au răni ce nu se pot vindeca decât după mulţi de ani, când li se dă şansa de a întâlni o persoană care să le scoată la lumină trauma, dându-i un alt sens. Unele acceptă această şansă, altele se simt asaltate în faţa binelui reprezentat de celălalt.

Succesul de care se bucură nuvelele scrise de Schmitt este legat de modul tandru şi plin de trimiteri psihologice, prin care explorează acţiunile absurde şi condamnabile ale personajelor sale. Îţi vei da repede seama că fiecare pagină aduce un nou amănunt imprevizibil privind cauzele din spatele acţiunilor, prevestind schimbarea bruscă a perspectivei legate de sensul comportamentului, al greşelilor şi al iertării.

Prin aceste patru nuvele pe care fanii săi le vor devora, Eric-Emmanuel Schmitt demonstrează încă o dată abilitatea de a transforma explorarea şi observaţia psihologică deloc pretenţioasă (dar eficientă) într-o puzzle ce aminteşte de enigmele din jurul unei anchete. Asemenea unui suspect încolţit de investigatori, aproape toate personajele derulează un trecut de care nu sunt mândre. Evocarea trecutului poate declanşa nişte emoţii puternice, de care personajele nu se simţeau capabile înainte, cum se întâmplă în nuvela despre afaceristul care descoperă o paralelă între povestea de iubire din Madama Butterfly şi propria poveste de viaţă sau în nuvela despre femeia care vine să-l viziteze pe călăul fiicei sale.

Deşi au fost scrise într-un stil simplu, care îi face adesea pe elitişti să critice succesul autorului, nuvelele ajung într-un punct în care lumea personajelor se ramifică profund chiar şi pentru cei ce-i reproşează lui Schmitt dorinţa de a-i insufla cititorului stări pozitive, o dorinţă asociată de cele mai multe ori cu proza comercială. Această profunzime este legată de răsturnările de situaţie, care sunt eficient plasate astfel încât să revigoreze dinamismul prozei.

Detaliile imprevizibile ajung să zgândărească nişte răni ale cititorului ori să-i amintească de tipologiile umane pe care le detestă, care îi stârnesc revolta. De fapt, nuvelele sunt alcătuite din personaje opuse: unul reprezintă puritatea inalterabilă, celălalt dezumanizarea totală, dispreţul faţă de fiinţa umană. O antiteză veche de când lumea, dar căruia Schmitt a ştiut cum să-i dea o notă imprevizibilă, care să provoace stupefacţie, dar să favorizeze apoi şi o detensionare, prin revelaţia de pe urmă, la care va ajunge fiecare personaj în parte.

Răzbunarea iertării va fi considerată genul de lectură care abordează teme grele într-un stil agreabil, fără a părea însă artificial, deoarece Schmitt nu recurge la o pledoarie tâmpă, nerealistă, pentru de iubirea de aproape, ci la fina ironie legată de contradicţiile uluitoare ce se pot aglomera confuz în psihicul aceleiaşi persoane. Autorul dovedeşte din nou că stie pe ce pedale să apese pentru a stârni reacţiile emoţionale ce întreţin interesul cititorului până la capăt şi cum să ofere un sens care să-l despovăreze pe acesta după ce i-a dat impresia că a trăit alături de personaje nişte drame sufocante, ce pot întrerupe firescul unei existenţe.

Citeşte şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată – Înţelepciunea mincinoşilor

Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata – Intelepciunea mincinosilor

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here