Remember – Memorie cu final neasteptat

0
441
foto: www.telegraph.co.uk

Faptele colective ce au marcat omenirea şi marii actori au două lucruri în comun. Primul: amintirea lor nu trebuie considerată demodată sau inutilă odată cu trecerea timpului. Al doilea: au mereu de arătat o nouă faţetă a umanităţii atunci când un regizor descoperă un alt unghi de abordare. Atom Egoyan a ţinut cont de aceste două aspecte atunci când a regizat Remember şi l-a readus pe Cristopher Plummer pe marele ecran, într-un film ce aminteşte de tragediile din timpul Holocaustului, venit după zguduitorul (şi impecabil din punct de vedere cinematografic) Fiul lui Saul.

Dacă Fiul lui Saul a zguduit constiinţe datorită autenticităţii înfiorătoare prin care a fost redată atmosfera din anticamera diabolicului înţeles în sensul cât se poate de real, nu metaforic, atunci când oamenii au crezut că le-au văzut pe toate în materie de filme despre Holocaust, Remember mută dramele din lagăr în memoria supravieţuitorului. Dar o face într-o manieră imprevizibilă, deposedând prezentul supravieţuitorului de asediul unor flashbackuri şi mutând în zona thrillerului cu tentă detectivistică (fără a a cădea în derizoriu) toată încordarea şi tensiunea ce ar fi survenit în urma unor imagini realiste dintr-un lagăr. Până la finalul devenit exploziv din cauza imprevizibilului şi a schimbării perspectivei cu 360 de grade, detaliile clarificatoare ale istoriei sunt amânate ca într-o anchetă în care fiecare descoperire se transformă din certitudine în himeră, oferind, în acelaşi timp, un alt indiciu care prelungeşte căutarea.

Nu vei vedea imagini dure cu soldaţi nazişti sau cu prizonieri înghesuiţi în trenurile morţii. În acest film, oroarea este doar lăsată să fie ghicită prin detalii asupra cărora se focusează camera, dându-ţi falsa impresie că se vor transforma în flashbackuri greu de îndurat, dar se dovedesc a fi nişte detalii introduse abil, care vor amplifica suspansul conectat la tenebrele umane. Regizorul te va lăsa pe tine să faci conexiunile între imaginea unui duş dintr-o cameră de hotel, a unor trenuri de marfă care trec pe lângă o pădure din nordul Statelor Unite şi motivul din spatele privirii fixe, anxioase, a protagonistului ce vrea să poarte o ultimă discuţie cu nazistul ce a fugit de mâna legii. Iar aceste conexiuni îţi arată forţa răvăşitoare a sugestiei, ce poate amplifica angoasele chiar şi în absenţa unui realism dur.

Deşi nu pare să urmeze firul unei abordări moralizatoare, care să denunţe, cu nume şi date exacte, care să facă apel direct la memorie şi la datoria generaţiilor tinere de a o păstra pentru a nu mai permite ascensiunea unor dictatori şi a unor servanţi sadici, Remember are acest efect. Mai mult, Egoyan are mari şanse de a-i aduce în cinematografe şi pe cei care evită filmele despre Holocaust fie din cauza imaginilor copleşitoare, fie din cauza distanţării cinice de orice dramă colectivă a unui trecut ce nu le aparţine. Este, aşadar, binevenită ideea lui Egoyan de a capta atenţia unui public apatic în faţa documentarelor istorice prin elementele unui thriller în stil american, în care maleficul se camuflează în culorile tihnei din suburbii, după cum torţionarii nazişti huzureau în căsuţe idilice din zone pitoreşti şi pozau în vecinii simpatici până să fie capturaţi şi demascaţi public.

Însăşi prestaţia actorului Christopher Plummer îl ajută pe regizor în tentativa de a încadra veridic elementele suspansului în drama reală a protagonistului. Personajul interpretat de acesta, Zev Guttman, te derutează prin ezitările de la începutul căutării. Nu are încordarea înverşunării legitime, a revoltei. Are mai degrabă mina omului pierdut în golurile de memorie, din cauza bolii de care suferă, şi pare o victimă perfectă pentru un păpuşar din umbră, care pare să profite de aceste episoade de confuzie pentru a-l forţa să ducă până la capăt o vânătoare epuizantă, cu altă miză ascunsă în spatele dreptăţii. Epuizat de o viaţă în care au încăput drame cât pentru zece existenţe, mai păstrează doar în privire scânteia dorinţei arzătoare de a-şi face propria dreptate. Mimica şi gesturile fiinţei captive în propriul coşmar te fac să vezi nu om care vrea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, ci un căutător de răspunsuri. Pe chipul lui Zev apare un amestec derutant (pentru spectator) între stupefacţie, nerăbdarea febrilă şi curiozitatea de a privi direct în abisurile părţii întunecate a fiinţei umane atunci când îi priveşte în ochi pe cei suspectaţi că ar fi torţionarii de altădată.

Protagonistul, Zev Guttman (Christopher Plummer) este în cautarea unui anume Rudy Kurlander, care pentru a scăpa de pedeapsă, a dus ticăloşia mai departe, furând identitatea unei victime şi beneficiile unei vieţi negate altuia. Dacă nu ai şti de la început că este vorba despre povestea unui supravieţuitor al Holocaustului care, înainte de a se stinge într-un azil de bătrâni, vrea să-l pedepsească pe unul dintre torţionarii de la Auschwitz, ce i-a ucis familia, ai spune că este un foarte bun film despre vindecarea memoriei printr-o discretă reglare de conturi cu tentă justiţiară, acolo unde secretele unei dispute din trecut nu pot fi aduse în faţa instanţei. Dar nici în acest caz nu ţi s-ar fi permis tentaţia unor supoziţii care te-ar îndreptăţi să crezi că imprevizibilul rezidă în revelaţiile din timpul ultimului dialog dintre victimă şi călău, menit să permită o reinterpretare a vinovăţiei, a responsabilităţii şi a dreptăţii.

Când a promis că merge până la capăt cu imprevizibilul, Egoyan s-a ţinut de cuvânt. I-a dat personajului central o listă cu suspecţii ascunşi sub identităţi false, în orăşele discrete. Dar aceşti suspecţi se dovedesc a nu fi ceea ce par, astfel încât eforturile sale să fie precum deschiderea succesivă a unor încăperi ale căror uşi par să promită finalul căutării, urmând să ofere doar un alt indiciu menit să amplifice fiorii treziţi de orice deconspirare a maleficului. Introduce un şerif cu simpatii hitleriste – o apariţie grotescă, interpretată credibil de Dean Norris încât să-ţi trezească spaima şi dezgustul în acelaşi timp, devenind acea înfricoşătoare dovadă a monstrului regenerat cu fiecare generaţie de chiulangii de la orele de istorie, dar şi un alt personaj, tern, aparent neptuncios – vecinul de la azil (interpretat de Martin Landau)- al cărui rol era doar acela de a-i aminti personajului central de marea datorie faţă de ai săi, aceea de a găsi criminalul nazist ce a participat la exterminarea familiei lui. Îi dă, apoi, acestui personaj secundar o putere nebănuită (până la final).

Vei avea tendinţa de a considera că apelul la intriga detectivistă şi la elementele unui thriller ar putea duce în derizoriu drama personajului, mai ales că adevărul cumplit nu lasă loc misterului, cel puţin nu acelui tip de mister introdus într-o urmărire cu suspans. Cel mult s-ar fi putut face apel la acel tip de enigmă care devine mintea umană posedată de maleficul în forma lui extremă, şi care niciodată nu-ţi furnizează acele răspunsuri care pot fi considerate suficient de clarificatoare ori de câte ori analizezi personalitatea celor ce au plănuit crimele împotriva umanităţii.

În mintea personajului central, misterul, suspansul, nu şi-ar avea rostul. Totul a fost deconspirat de mărturii, documente, dar, mai ales de propria memorie. Doar locul unde se află torţionarul său şi chipul acestuia mai trebuie arătate, mai mult pentru spectatorul care este curios să afle cum poate imita un torţionar viaţa normală în sânul unei comunităţi. Dar cheia suspansului este dată de boala personajului central, a cărui memorie se dizolvă în golurile provocate de avansarea demenţei. Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi o strigă pe Ruth, soţia lui, şi-n fiecare dimineaţă află că ea a murit. Pentru a-şi aminti de ultimul plan ce trebuie dus până la capăt, reciteşte în fiecare zi însemnările colegului de la azil, la rândul său un supravieţuitor de la Auschwitz. Acest coleg de la azil îi dă banii necesari călătoriei, lista cu adrese, indicaţiile cu privire la cumpărarea unei arme şi îl ajută să fenteze vigilenţa familiei şi a îngrijitorilor de la azil, pentru care va fi un alt bunic senil rătăcit, nicidecum un om care urmează să îndeplinească un act al dreptăţii târzii, dar niciodată  tardive pentru cei ce au văzut iadul.

Această amnezie cu intermitenţe permite breşa necesară ambiguităţii, înlocuind importanţa flashbackurilor cu metaforele întâlnite pe drumul dreptăţii, unde memoria fragilă poate fi manipulată când se instalează episoadele de amnezie, iar vinovatul se îndepărtează brusc, astfel încât absenţa lui prelungită să permită o proiectare a reprezentărilor nelimitate ale răului în mintea spectatorului ce începe să-i schiţeze un portret robot. Căutarea nazistului ascuns devine o punte între prezent şi trecut, un periplu în care imaginile banale ale micilor orăşele americane ascund un substrat coşmăresc. Prin modul în care se insistă asupra unor detalii şi prin imaginea casei izolate în care ies la iveală simpatiile naziste ale unui personaj născut după cel de-al Doilea Război Mondial, regizorul suprapune peste suspansul detectivist acel sinistru demn de un horror deghizat în decorurile unui loc lăsat în paragină, unde liniştea ascunde ceva înfricoşător. Fiecare suspect fals are propria poveste, ce reprezintă de fapt o prelungire a istoriei întunecate în tabloul unei vieţi normale, şi fiecare întruchipează un efect peste timp al propagandei naziste, al intoleranţei, al sistemului opresiv.

Remember este o recuperare a memoriei care nu se rezumă la trecut. Ultima călătorie din viaţa unui supravieţuitor este mai mult decât un act justiţiar ce-i priveste doar pe cei închişi în lagărele de concentrare. Prin detaliile sumbre ce răsar din imagini banale, regizorul îţi dă de înţeles că tentaculele unei minţi îmbolnăvite de intoleranţă se ascund sub diverse metamorfoze, chiar şi la mare distanţă spaţio-temporală de lagărele naziste.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here