Retox sau cleansing occidental de realitati romanesti

0
284

Personal, nu cred în trucurile magicienilor sau în fascinația cititorilor de gânduri. Dar, așa cum o cură șoc de cleansig jură că te poate aduce pe calea cea dreaptă, același efect de convertire îl are și un shot de o oră de Retox, piesa pe care Unteatru a prezentat-o în premieră pe 1 decembrie.

De ziua națională, în loc de tradiționalii mititei sau alte cadouri populare, publicul clădirii din spatele CEC-ului a primit, la ora 19, duminecătura amară a unei realități ultra-cunoscute și, paradoxal, generatoare de emoții noi.

Retox, piesa scrisă de Eugen Jebeleanu, cu Emilia Dobrin, Conrad Mericoffer, Camelia Pintilie, Pompilius Onofrei și Yann Verburgh, vorbește despre ratarea individului, despre cuvinte care rănesc mai rău decât lamele ascuțite, despre profilul abuzatului și al abuzatorului, despre cum îndoiala în tine și în moștenirea ta spirituală, se comportă ca o gangrenă în definirea personalității. Emilia Dobrin reușește un personaj expresiv, în care textul vibrează, inclusiv corporal. 

Punctul de plecare în realizarea piesei l-a constituit un videoclip, parte a unui serial web care se cheamă Dire (enfin bon), realizat de Alexis Jacquet.

Decorul imaginat de Yann Verburgh pare un colț din Pădurea spânzuraților, varianta concrete. Acolo, într-o fortăreață fără ferestre, gândurile cele mai gri preiau microfonul, mai vocale ca oriunde în altă parte. Totul asumat, totul ochi în ochi. Nu mai e loc de priviri în pământ, de rușine sau de blazare. Personajele sunt peste – cum ar spune o piesă de la Șuie Paparude – e un nivel depășit din start. Eu-l se cristalizează prin dedublare, devenind eu cu mine însumi, trei identităţi într-una singură, toate trei puse la zid.

Începând cu întrebarea Câte minute durează o viață?, textul investighează demonii celor trei personaje – o fată abuzată de tatăl său în copilărie, un tânăr umilit constant de familie și o femeie care, deși ajunsă la vârsta maturității, are rănile traumelor la fel de deschise ca și în copilărie.

Copilăria devine un panaceu pentru reflexiile societății în care se construiește individul, umbra cea mai întunecată fiind a omului mare  care a intrat cu forța în acest sanctuar al transformării. Retox oferă varianta rapidă a unui proces lung și anevoios,  de îmbrățișare a scheleților din dulap, de demolare a unor vrafuri de n-ai voie, nu poținu se poate, niciodată. Prin retox nu te vindeci, ci conștientizezi.

Relațiile moderne, contaminate de lumea virtuală sunt o sursă de dezechilibru. Dependența maladivă de căsuțele de chat duce la înstrăinare și singurătate. E un cerc stigmatizat drept vicios: oamenii defecți leagă relații defecte, fac lucruri defecte, simt defectuos.  Etichetele nu se termină niciodată atâta vreme cât nu iei atitudine, cât nu te revolți – atunci începe procesul de retox. Când nu știi de ce, dar nu mai vrei să accepți, când nu te mai scunzi după deget, când înțelegi că dreptul tău la fericire e la "fel de egal" cu al oricui.

Este interesant jocul de cuvinte pe care îl găsește la un moment dat unul dintre personaje, un fel de glumă amară:

Dor… Eu dor/ El doare/ Ea adora

Piesa se încheie sub semnele întrebării, care vin în valuri, necontrolabile, aducând personajele în peisajul contemporan al momentului: De ce există Pro tv? De ce se construiește Catedrala Mântuirii Neamului? De ce românii au talent? De ce eu nu pot?

Finalul retoric smulge publicului zâmbete amare. Un duș rece. Cum ar spune o reclamă: pentru că meritați. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here