Sa nu plangi – Vara fericirii si gloantele de sub luna

0
371

Oricât ar părea de greu în ochii unora (de egoist şi de condamnat în ochii altora), există femei care au înflorit în timpul războaielor. Pentru aceste femei, odată cu dinamitarea liniştii, cu ameninţările unui haos însângerat, au sărit în aer şi tabu(u)rile unei societăţi rigide şi patriarhale, astfel încât ele au cunoscut voluptăţi de neuitat dincolo de gloanţe şi tranşee, atunci când taţii severi şi alţi bărbaţi ce se credeau stăpânii lor erau prea ocupaţi cu disputele sterile. Nu despre amantele aşa-zise colaboraţioniste, târâte din braţele iubiţilor din tabăra inamică direct în piaţa publică pentru a fi tunse vorbeşte Lydie Salvayre, nici despre acele femei ce şi-au câştigat independenţa financiară şi respectul patrioţilor muncind în fabricile de armament şi pozând pentru afişele mobilizatoare în postura de pin-up girl în salopeta, gata să întruchipeze lozinca emancipatelor We Can Do It!

Eroina romanului Să nu plangi, distins cu Premiul Goncourt în 2014, este fiica unor ţărani foarte săraci din Catalonia, ajunsă, dintr-o visătoare în haine peticite, o emancipată nedeclarată, nici măcar asumată, în ciuda curajului ei şi a observaţiilor vizionare asupra generaţiei sale. Dacă nu s-ar fi declanşat războiul civil spaniol, care a dus la ascensiunea lui Franco după ce a împărţit Spania între fasciştii sprijiniţi de clerul catolic şi comunistii recrutaţi din rândul categoriilor sociale condamnate la mizerie, fără prea multe şanse de a scăpa de ea, Montse ar fi rămas în văgăuna plină de troglodiţi, în care lumea se restrângea la o altă segregare, veche de când lumea. Este vorba despre cea dintre marii latifundiari cu porniri de stăpân feudal şi ţăranii analfabeţi şi ingnoranţi, care îşi foloseau copilele abia ajunse la vârsta adolescenţei drept bilet de intrare în familiile bogate, sperând ca măcar lor frumuseţea şi castitatea să le asigure o masă îndestulătoare. Dar Montse se dovedeşte a fi o revoltată când ignoră privirile pofticioase ale celui provenit din cea mai bogată familie din ţinut. În momentul în care fratele ei, Juan, împrăştie cu entuziasm învăţăturile marxiste în satul natal, primite în oraşul unde lucrase ca zilier, Montse i se alătură în mişcarea de eliberare de sub autoritatea parternă atunci când se hotărăşte să evadeze împreună cu acesta în noua cetate a rebelilor anarhişti şi socialişti – Barcelona.

În vara lui 1936, timp de două luni, Barcelona devine un paradis pentru această eroină, sub a cărei mască stă ascunsă nimeni alta decât mama autoarei, ce îşi deruleaza amintirile de nonagenară, înainte ca boala de care suferă să îi şteargă din memorie până şi acest anotimp scurt, dar intens, în care a cunoscut fericirea, sub forma pasiunii şi a idealismului naiv. Barcelona verii lui 1936 era un tărâm liber, poate scandalos de liber în ochii conservatorilor habotnici, unde se strigau lozinci despre egalitate, demnitate, revoluţie, emanciparea feminină, renunţarea la banii asupritorilor şi libertate sexuală…mai ales în rândul tinerelor, învăţate să se teamă de plăcere în şcolile patronate de clerici. În mijlocul unui paradis artistic plin de cosmopoliţi, aşa cum era considerată Barcelona, Montse rupe barierele unei educaţii de modă veche şi renunţă la cuminţenia sfioasei fete de ţărani care ţineau la sfânta virginitate.

Imaginea revoluţionarelor în pantaloni, fumând nestingherite în cafenele (în satul lui Montse numai femeile de moravuri îndoielnice frecventau cafenelele şi aveau curajul de a fuma în public) o încurajează atunci când şovăie în faţa încălcării unor tabuuri, aşadar nu stă prea mult pe gânduri când un francez cu visuri de poet şi alură distinsă o invită în camera lui de hotel. Nu apucă să facă schimb de adrese, deoarece revoluţia îl presează şi îi cere să fie într-un alt loc la ivirea zorilor după ceea ce va fi unica noapte de plăcere amoroasă pentru Montse. Ea va fi obligată, în zilele ce vor urma, să lase în urmă paradisul de pe Rambla pentru a reveni în satul natal, imediat după ce fratele ei părăseşte Barcelona dezamăgit şi terifiat de agresiviatatea revoluţionarilor, preocupaţi mai mult de atacurile sângeroase decât de propagarea iubirii de aproape. Pentru a scăpa de bârfele otrăvitoare ale sătenilor, Montse acceptă cererea în căsătorie a lui Diego, fiul celui mai bogat om din ţinut, care a trecut de partea comuniştilor, devenit încă din copilărie ţinta urii manifestate de fratele ei faţă de burghezii satului, consideraţi nişte asupritori fără scrupule ai ţăranilor săraci.

Dar nici măcar mariajul forţat de împrejurări nu o va obliga pe Montserat să rămână în satul ce i-ar fi îngropat viaţa în mizerie şi nefericire, în timp ce ar fi aşteptat în zadar apariţia francezului întâlnit în cafeneaua din Barcelona, pe care şi-l închipuia în rolul soldatului rătăcitor, hălăduind în căutarea străinei ce i-a furat inima într-o cafenea frecventată de anarhişti şi libertine sofisticate. Când războiul civil dezrădăcinează familii, ducând la pustiirea satelor, mii de spanioli ajung în Franţa, formând şiruri interminabile de refugiaţi, primiţi cu multă neîncredere, încât ai impresia că asişti, în zilele noastre, la repetarea istoriei, mai ales a părţii ei mai puţin măgulitoare pentru orgoliul de fiinţă superioară a omului. Printre acesti refugiati se afla si Montse, care va face multe eforturi pentru a învăţa noua limbă, deşi amintirile ei sunt pline de limbajul colorat al satului natal, cuvintele spaniole franţuzite şi franceza invadată de expresiile ibrerice devenind o gură de oxigen în mijlocul unor pasaje cutremuratoare.

În paralel cu drama lui Montse, ce aminteşte şi de copilăria scriitoarei Lydie Salvayre într-o comunitate de foşti refugiaţi spanioli, este spusă povestea lui Georges Bernanos, un scriitor din tabăra opusă comuniştilor, decis, în ciuda replesaliilor ordonate de Franco, să denunţe cârdăşia ororilor, dintre fascişti şi preoţi. În cartea lui, Marile cimitire sub lună, sunt amintite atrocităţile comise de cei ce au dus la supremaţia lui Franco, de a cărei perioadă se leagă şi moartea poetului Garcia Lorca, aruncat într-o groapă comună de negăsit. Amintirile lui Bernanos descriu o Spanie sufocată de nişte clerici vânduţi, dornici să îşi păstreze dominaţia prin menţinerea săracilor în ignoranţa care sporeşte credibilitatea unei morale rigide. Bernanos descrie o complicitate între cler şi naţionalişti care naşte acei monştri ai sărăciei dublate de lipsa educaţiei şi de resemnarea în faţa unei lumi nedrepte, ce nu poate fi corectată, nici contestată măcar. În timp ce amintirile developate de Montse aduc în prezent frenezia Barcelonei, cu ai ei nebuni curajoşi, poeţi înflăcăraţi ai cafenelelor unde banii nu prea mai aveau valoare în alegerea clientelei şi femei ce fumau ispititor cot la cot cu bărbaţii revoluţionari, ce nu le erau stăpâni, ci nişte camarazi devotaţi, amintirile derulate de Bernanos amintesc mai mult de scenele captate de Robert Capa, marele fotograf ce a imortalizat dramele din timpul războilui civil spaniol.

Violenţa extremă din timpul unui război civil îi transformă pe oamenii ce aveau până atunci o viaţă normală fie în nişte brute stăpânite de instinctele ce alungă orice urmă de luciditate, fie în nişte oameni care descoperă o luciditate nebanuită, dezlănţuită în interiorul lor, capabilă să le alimenteze acel simţ al observaţiei transformat într-o mare capacitate introspectivă, ce dă naştere unor gânduri şi revelaţii salvatoare. Montse, care nu ieşise până atunci din satul ei, devine un observator ce traduce printr-o luciditate vizionară nebănuită la o fată crescută într-un mediu primitiv izolat întâmplările şi reacţiile dezumanizante ale celor din jur, fiind martorul extazului şi al degradării psihice a fratelui ei, prezentat drept simbolul celor ce au crezut în utopia comunistă înainte de a fi contaminată de bolşevici şi de militanţii transformaţi în criminali. Fata (considerată) ignorantă devine peste noapte o egală a lui Bernanos prin reflecţiile descoperite printre amintiri, decenii mai târziu, când începe să-şi rememoreze adolescenţa în prezenţa fiicei ei.

Lydie Salvayre are inspiraţia de a păstra acel amestec dintre limba de adopţie a lui Monstse (franceza) şi expresiile fără perdea din limba spaniolă, infiltrate în text şi păstrate în forma iniţială. Este un amestec seducător pentru cititorul poliglot, un melanj verbal care îi dă vitalitate scriiturii şi te introduce şi mai mult în lumea personajelor, dar adevărata importanţă se reflectă în acea însufleţire a istoriei. Cuvintele personajului feminin îi adaugă puls, carne şi viscere istoriei şi o scoate din ipostaza ţeapănă la care au redus-o datele statistice privind raniţii anonimi înghiţiţi de orori.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Dennis Stock/Magnum Photos (www.filmsnotdead.com) si Robert Capa (www.filmsnotdead.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here