Salinger din nou. De nouă ori

0
753

Pe J.D. Salinger îl știm toți de când cu ”De veghe în lanul de secară”. Atâtea citate și atâtea întrebări cu rațe mi-au trecut pe la urechi în anii adolescenței, că aproape mi se făcea rău când atingeam cartea aia. Abia târziu am recitit-o și mi-a deschis apetitul pentru emoții, interiorizări, drame mărunte și mari, dar mai ales mult sarcasm și sinceritate într-o prezentare nonșalantă și apăsată a proceselor lăuntrice.

De curând m-am trezit citind ”Nouă povestiri” ( re-editată in 2013 de Editura Polirom) și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit de fapt J.D. Salinger. Pentru că atunci când îl citesc este inevitabil să nu mă las cuprinsă de o stare generală de ”salingerism”. Gândurile mele strigă, sufletul întinerește, mintea mea se revoltă și se îndrăgostește de orice. Am în același timp o durere acută în capul pieptului și o nostalgie sfîșietoare pentru vremuri pe care de fapt nu le-am trăit.

Cele nouă povestiri au fost publicate sub forma unui volum in anul 1953, ceea ce explică poate cel mai mult emoțiile astea de dezolare pe care cred că nu numai eu le simt. În general orice se atinge și măcar cu un colț de tema războaielor mondiale tinde să ne năucească și ne copleșească. Iar aici e cu atît mai intensă această senzație, cu cît Salinger știe cum să redea apăsarea noilor începuturi și a reminescențelor trecutului sumbru. Fiecare povestire e cumplit de reală și ireală în același timp. Am crezut că percep cele mai luminoase lumi urmărite de cele mai întunecate și tăcute umbre. Iar faptul că Salinger scrie despre oameni tineri și pentru oameni tineri este de netăgăduit.

Iar cele nouă povestiri sunt: ”O zi desăvârșită pentru peștii-banană”, ”Sărmana gleznă scrîntită”, ”Chiar înaintea războiului cu eschimoșii”, ”Omul-care-rîde”, ”Jos, în barcă”, ”Pentru Esme –cu dragoste și abjecție”, ”Ochii verzi și gura mică”, ”Perioada albastră a lui Daumier-Smith” și ”Teddy”.

Cred ca dintre toate aceste povestiri, cea mai atașată mă simt de ”O zi desăvârșită pentru peștii banană”. Da, este prima din șirul celor nouă. De fiecare dată când deschid cartea, simt o nevoie aproape compulsivă să mă mai uit măcar o dată peste ea. Îmi place fragmentarea momentelor și liniștea morții cumplite a lui Seymour Glass. Îmi imaginez de fiecare dată ca dacă se va face vreodată un film după povestirea asta, ar trebui să se numească ”Ultima zi din viața lui Seymour Glass” și să materialize vizual toate gândurile și întâmplările posibile din viața lui, luând în calcul și celelalte repere pe care le găsim în alte scrieri semnate de autor. Salinger are un interes special pentru familia Glass, iar în mai toate volumele sale găsim trimiteri la aceasta.

Dar să revenim la cele 9 povestiri pe care nu le voi comenta pe rînd nici în ruptul capului. Pentru că nu văd rostul și pentru că ele au funcționat pentru mine ca un întreg. Aa, să nu uit! Înainte de a începe volumul propriu zis, am dat cu ochii de un citat scris italic, cu o pagina întreagă la dispoziție pentru a se face confortabil. Și spune așa: ”Noi știm cum bat din palme două mâini/ Dar cum bate din palme o singură mână?”. Sincer, nu m-am concetrat să gasesc esența în acest motto și nici nu m-am întors la el după ce am terminat de savurat povestirile. Nici nu cred că are vreun rost să supralicitez prezența sau sensul lui acolo. Cred ca e în ton cu Salinger: adică firesc de ciudat, încărcat de înțeles, dar de nedisecat.

Mă gândeam apoi la toate femeile astea pe care el le face să vorbească, pe care le încarcă de gesturi și de frivolități. Îmi vine să râd, dar e imposibil să nu te oglindești în fiecare din ele. E atât de tragic când te gândești la natura umană, însă nu poți să nu scapi un zâmbet amar odată cu fiecare personaj care dispare printre rânduri sau care se pierde în detaliile unei vieți și așa destul de exagerat de vie pe alocuri.

La Salinger fiecare situație stă să explodeze, fiecare minut adaugă praf de pușcă la atmosfera tensionantă, însă finalul e de fiecare dată ca un vid, nu ca o eliberare. Și îmi place nespus asta. Mă linișteste că nimic nu se termină și că deznodământul respiră doar prin niște crăpături. La fel de mult îmi place și modul în care te atașezi de situații și personaje. Ele continuă să existe în mii de posibilități și după ce am terminat ultimul rând. Și sunt aproape de mine, chiar dacă nu aș accepta nicicum să fi fost în locul lor. Dar sunt însă atât de pregătită să le identific cu mine și cu cei din jurul meu; pentru că sunt oameni tineri, sunt simulări de viață fericită și sunt drumuri fără întrebări, e lumea în care de fapt trăim.

În continuare nu simt nevoia de a vorbi fragmentat despre povestirile lui J.D. Salinger. Pentru că așa e cu Salinger. Ori faci fixații pe căteva fragmente, ori te lași învăluit de o stare dulce-amăruie a existenței însăși și îți continui viața așa cum este ea, având totuși un as în mânecă- o înțelegere de nedisecat a vieții și a oamenilor.
 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here