Saracutul lui Dumnezeu – Zorba in Assisi

0
1737

Nikos Kazantzakis a scris un roman (şi) pe placul celor neduşi la biserică, dornici să regăsească lumina şi să-şi cunoască aproapele dănţuind precum Zorba pe un ţărm însorit şi plin de exuberanţa spectacolului uman. Nici sfântul din Sărăcutul lui Dumnezeu nu stă prea mult în biserici, preferând cântecul rândunelelor în locul discursurilor papale, iar căutarea mântuirii devine pentru el un road trip ce porneşte din Assisi, trece prin văi seci şi pustiuri bântuite de tâlhari, printre ruine acaparate de plante înmiresmate, pe fundalul unor apusuri ce amintesc de priceperea marilor pictori italieni. Cei pasionaţi de arta renascentistă şi de cultura europeană şi-au seama cine se ascunde în spatele titlului. Numai Sfântul Francisc putea lăsa în urmă o cetate precum Assisi pentru a-l căuta pe Dumnezeu printre vieţuitoare, oameni care îi huleau pe asceţi, dormind la finalul zilei printre acele seve liniştitoare sub forma vegetaţiei ce le oferea culcuş pribegilor într-o lume dezbinată de conflicte între oraşele-state, între confesiuni, între cavalerii cruciaţi şi oastea lui Saladin, pentru tărâmul Sfântului Mormânt.

Kazantzakis vorbeşte despre vechea dispută a sufletului cu trupul, prin descrieri picturale şi umor cu tâlc angelic, oferindu-i austerităţii îmbrăţişate de călugării franciscani o aureolă solară. Nu vezi bărbi ce ascund mimici pricinoase şi nu auzi sudălmi şi afurisiri slobozite de popii supăraţi pe cei care preferă o viaţă dedată plăcerilor. Deşi se teme de confortul unei stofe puse peste rănile picioarelor desculţe, refuză mesele copioase, renunţă la tânăra căreia îi dedicase zeci de serenade în tinereţe, îşi părăseşte mama şi tatăl îngâmfat ce dorea să facă din el un negustor, lasă în urmă viaţa fără griji alegând să îndure frigul şi lipsurile, acest Fracisc de Assisi regăsit de Kazantzakis ar fi putut fi un discipol al lui Zorba, iar Zorba, unul dintre fraţii săi întru credinţă.

Francisc este un sfânt care preferă să propovaduiască dansând. Cântă versurile trubadurilor în timp ce văruieşte pereţii unei bisericuţe lăsate în paragină şi primeşte cu smerenie mesajele divine trimise prin imagini picturale, prin care era dojenit pentru neîncrederea în demnitatea femeii. Chemarea către o smerenie ascetică nu are întunecimea fanatismului ce ia forma grandioasă a unei catedrale medievale înspăimântătoare din piatră rece. Se manifestă mai degrabă prin autoironie şi îndemnarea la veselie. Dumnezeul lui Francisc mărturisit de Kazantzakis se găseşte în celebrarea solară ce-i oferă credinţei nuanţele unei secene bucolice, nicidecum întunericul unor pivniţe medievale unde mişunau clericii transformaţi în inchizitori.

Fiecare pasaj este plin de poezie, de peisaje învăluite de pace şi de acea lentoare nepământeană în care se scurge timpului celui rătăcitor, în culorile vii ale unui tablou renascentist. De fapt, aplecarea spre vizual, spre pictural, a lui Kazantzakis te duce cu gândul la un manuscris ilustrat de Giotto, în care apar dintr-o dată personajele solare din lumea lui Zorba, rugate, din când în când de Francisc să facă puţină linişte pentru a-şi auzi mai bine glasul interior al revelaţiilor.

Povestea lui Francisc nu este relatată sub forma unei mărturisiri a regăsirii credinţei. Nu Francisc este cel care ne vorbeşte, ci primul său discipol, pe care îl numise fratele Leo. Acesta vrea să lase moştenire povestea sfântului, cuvintele senine pline de un duh al blândeţii şi peripeţiile întru credinţă ale trubadurului ce alesese să propovăduiască iubirea într-o rasă călugărească foarte aspră, dar fără zelul grotesc al autoflagelării. Îl vedem pe Francisc în ipostaza de tânăr neastâmpărat, îndragostit de trupul Clarei, îmbătat prin tavernele scufundate în muzica lăutelor şi chinuit de refuzul tinerei care tot amâna bezelele trimise de la balcon celui care îi cânta înflăcărat serenade, încurajat de pe margine de prietenii cheflii din familiile bune ale Umbriei. Apoi îl ragăsim în scenele în care alege să-i fie gazdă unui amărât înfometat, nimeni altul decât fratele Leo, pe care îl transformă în martorul revelaţiilor sale, revelaţii expuse în cuvinte şi metafore care făceau din contestatarii batjocoritori cei mai ataşaţi adepţi franciscani şi îi speriau pe clericii din Asissi, Totuşi, Sărăcuţul lui Dumnezeu nu cheamă la convertire, doar la o lectură liniştitoare, în care se vorbeşte despre speranţă, iubire de aproape, împăcare cu sine prin comuniune cu natura şi bucuria solidarităţii.

Nu citeşti romanul scris de Kazantzakis pentru a găsi un refugiu în austeritatea monahală, ci pentru a vedea cum se manifesta un triumf al blândeţii într-o epocă zbuciumată, într-o Italie feudală neunificată, fărâmiţată în mici stătuleţe învrăjbite de conflicte şi războaie (aşa cum era în epoca lui Francisc, la trecerea de la Evul Mediu la Renaştere) şi într-o societate în care exista o discrepanţă ipocrită între mesajul preoţimii ce propovăduia smerenia, dar era mult mai apropiată de ostentaţia materială a stăpânului feudal. Francisc renunţă la traiul îndestulat pentru a îmbrăca hainele celui rămas fără nimic pe lume, întâmpinat cu rânjete umilitoare, ciomege pe spinare şi nepăsare. Călătoria lui seamănă mai degrabă cu forfota picturală a unei galerii în care sunt expuse tablourile lui Bruegel. Portrete expresive, unele senine, altele roase de boală şi de ură, scene vii cu saltimbanci, meşteşugari şi muzicanţi, nobili în stofe cu brâuri de mătase, plebei gălăgioşi, prostime asmuţită asupra celui al cărui mesaj nu îl pricepe şi oameni miloşi. Această babilonie pestriţă de chipuri şi reacţii este lumea cutreierată de Francisc din Assisi fără teamă sau dezgust, în care până şi râsul umilitor al celor ce se distrează aruncând în el cu pietre sau coji de lămâie este întâmpinat cu zâmbet şi umor autoironic, încât pare un smintit cu suflet naiv.

Pentru cei care preferă lectura într-o cheie laică, toată călătoria lui Francisc în căutarea lui Dumnezeu prin iubirea faţă de aproape şi prin solidaritatea cu marginalizaţii devine de fapt o trecere prin infernul de care au parte cei lispiţi de apărare într-un moment de criză, de vulnerabilitate afectivă. Toată această călătorie a personajului său blajin şi plin de acea poftă de viaţă transformată într-o comtemplare a spectacolului uman în faţa căruia se arată îngăduitor, nicidecum un călugăr aspru ce-i dojeneşte pe cei dedaţi pulsaţiei senzuale, simţurilor însetate, ia forma unei lecturi vizuale pe care o ai aproape dacă îţi plac drumetiile în mijlocul naturii sălbatice, după-amiezile solitare într-o livadă de măslini sau îţi vine să-ţi iei picioarele în spinare pentru a vedea lumea făcând autostopul. Sărăcuţul lui Dumnezeu este şi pentru cei care preferă liniştea unei chilii monahale, şi pentru admiratorii beatnicilor, care au trasformat cărţile lui Hesse şi ale lui Kerouac în adevărate biblii ale regăsirii de sine prin rătăcire, departe de societatea de consum.

Dacă nu ar fi existat, Francisc din Assisi ar fi trebuit inventat de Kazantzakis pentru a înveli smerenia în jubilaţia poftei de viaţă, de cântec şi de beţia prin dansul frenetic. Nu este deloc o abordare blasfemică a vietii de ascet. Acest Francisc imaginat de un grec dornic să îi atribuie cuvinte şi versuri neconsemnate de călugării însoţitori ca fiind rostite de sfântul din Assisi este neomenesc de răbdător, de blând şi de smerit, dar cât se poate de aproape de nădejdea fiinţei umane, care speră în existenţa un om capabil de a se detaşa de orgolii, de vanităţi şi de lăcomie pentru a le întinde o mână celor din jur sau o ureche ascultătoare, fără a le cere nimic în schimb, nici măcar convertirea la crezul său.

Saracutul lui Dumnezeu - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here