Satyricon – Delicatese antice in epoca libertatii sexuale

0
546

Ce mai lipsea în deceniul emancipării sexuale, pe lângă Woodstock? Un film despre imperiul desfrâului şi al banchetelor transformate în orgii, aşadar zeii i-au pregătit lui Fellini sincronizarea perfectă dintre un concert rock şi lansarea iconicului film Satyricon. Premiera americană din New Yok a beneficiat din plin de acea atmosferă evervescentă şi stupefiantă (la propriu !) de la finalul unui concert rock, atunci când tinerii hipioţi puneau în scenă, simultan cu filmul, unSatyricon al lor, specific anului 1969. Având la bază o scriere ce aduce aminte de o civilizaţie de care se leagă multe fantasme ale contemporanilor, al cărei apogeu a coincis mai ales cu sexualitatea fără limite, excesele, mistificarea plăcerilor oferite de organele de simţ şi hedonismul sângeros, Satyricon nu putea fi trecut cu vederea în epoca readucerii în prim-plan a petrecerilor frenetice şi a degringoladei senzuale, lipsite de remuşcări, ce va fi preluată în deceniile ce vor urma de mai toţi artiştii care vor să exprime acel abandon al omului în euforia simţurilor acompaniate de vin, muzică, dans şi femei dezinvolte, ca amulete ale puterii confirmate social.

Roma lui Petronius (autorul operei antice Satyricon) a rămas în memoria colectivă drept un paradis incitant, dar crud, în care virilitatea şi voracitatea erau patronii fiecărui cetăţean demn de a se înfrupta din ea. Voracitatea, ridicată la nivel de virtute a virilităţii, transforma viaţa unui roman într-un etern festin unde senzaţiile plăcerii treceau rapid prin sala banchetelor, precum animalele şi gladiatorii din arenă, înainte de a fi devoraţi. Această voracitate preface omul Romei antice într-o fiinţă a cărei supremă calitate rămâne capacitatea de a îngurgita, fie că se află în faţa unui ospăţ extravagant, a unui poet ce-i recită versuri, a unui efeb sau a unei sculpturi. Astfel îl găsim pe romanul dominat de plăceri şi în filmul lui Fellini, doar că viziunea regizorului asupra exceselor umane îl salvează de la vulgaritate şi de la grotesc, oferindu-i spectatorului festinul vizual ce devine un banchet sofisticat, în care simbolurile Romei fac parte dintr-un decor cu tentă suprarealistă şi onirică.

Lui Fellini i-a fost greu să se dezică de propriul său crez cinematografic, de acei patroni protectori, care sunt perspectiva onirică asupra existenţei, carnavalescul, erotismul burlesc, gata să puna la punct defilarea bizară a unor personaje devenite nişte apariţii ireale. Asemenea unui patrician respectabil, al cărui ospăţ decadent era o risipă lacomă de imagini abundente, deasupra cărnurilor auzindu-se ciocnirile unor bijuterii grele purtate de femeile invitate, Fellini îţi întinde în faţa ochilor un spectacol frenetic până la delir, unde sunt revărsate toate imaginile şi personajele simbolice ale culturii greco-romane, doar că sunt reinterpretate în registrul unui erotism iconoclast, de parcă toate frescele din vilele romanilor ar fi fost acoperite peste noapte de noile picturi ale unui copil teribil, ce duce ironia într-o lume halucinantă, încât odată treziţi din mahmureala de după banchet, participanţii ar avea impresia că un zeu îşi bate joc de ei, încâlcindu-le minţile. Cam aceasta este şi impresia unui spectator care face cunoştinţă cu Fellini prin Satyricon, fără a i se prezenta înainte viziunea lui cinematografică. Primele scene îi vor părea o călătorie printr-un balamuc în care nişte fiinţe captive au fost obligate de un artist nebun să se deghizeze în cetăţeni romani, punând în scenă un spectacol absurd, fără noimă. Dar aceast aparent delir vizual este unul minuţios, meticulos planificat şi asumat în cel mai mic detaliu de un regizor care, pasionat de psihanaliza lui Jung, a transformat realiatatea într-un vis plin de imagini sublime, în care fiecare personaj este un simbol ce nu se vrea elucidat, ci doar contemplat în toată desfăşurarea excentrică de care este capabil.  

Cea mai mare greşeală este să te aştepti la o redare scandaloasă a vechii Rome, prin scene cât se poate de explicite. Deşi anumite secvenţe oferă sugestii de o senzualitate incandescentă, Fellini a refuzat imaginea facilă a unei Rome desfrânate. Nu l-a interesat readucerea în prim-plan a unei capodopere a literaturii subversive (Petronius devenind la fel de controversat după ce a scris Satyricon cum avea să fie Marchizul de Sade în cercurile moraliştilor), ci transformarea lumii descrise de Petronius într-un teatru oniric, unde se întâlnesc visele devenite nişte fresce pline de personaje bizare, ce pun la cale o coregrafie suprarealistă, în decoruri avangardiste ce reinterpretează estetica Romei antice.

Dacă eşti genul de spectator pentru care un mare cineast este în primul rând un geniu al imaginii, un adept al experimentelor vizuale ce ţintesc mai ales zona inconştientului, aparent lipsită de un sens logic, Satyricon îţi oferă voluptatea unei călătorii într-o galerie ieşită din real. Încă de la primele scene simţi că faci parte dintr-un vis bizar, dar care îţi oferă prilejul unor splendori picturale decadente, unde se întâlnesc lupanarul şi arena în care unul dintre personaje înfruntă minotaurul pentru a primi unicul privilegiu de a fi sclavul unei Ariadne cu apetit de Messalină, paradisul cromatic plin de erotism şi grandoarea cu tentă suprarealistă. La un moment dat, filmul seamănă cu perindarea halucinantă printr-o vilă gigantică, unde proprietarul a pus în scena un banchet spectaculos, în care ai parte de nişte decoruri ce imită frescele, dar unele ce trimit mai mult spre o îmbinare dintre o piesă de teatru antic prezentată în manieră experimentală şi un musical pus în scenă de fanii lui Jim Morrison îmbrăcaţi în costume de romani.  

Despre Satyricons-a mai spus că nu este decât proslavirea cinematografică a unei lumi păgâne, sălbatice, pe cât de ispititoare, pe atât de sângeroase. Dar elementul păgân din film nu ţine de preferinţa pentru zeii de marmură în locul sfinţilor din icoanele smereniei, ci de anularea lucidităţii în favoarea unei reprezentări frenetice, a unui vizual orgiastic prin care starea de veghe raţională pare amorţită. În lumea lui Fellini, coerenţa narativă nu există, privitorul abandonându-se în suprema libertate a vizualului, alături de personajele ce par bezmetice, asemenea vechilor cetăţeni romani care lăsau senzaţiile să le întunece raţiunea, fără a se teme de acea învecinare a plăcerii şi a cruzimii din arenă. Spectatorul lui Fellini trebuie să fie un păgân care amână aprecierea morală pentru a se bucura de voluptatea pur estetică a unei fresce, a unui mozaic, până şi atunci când va descoperi cum perfecta armonizare a unor nuanţe pune în valoare o compoziţie în care o fiara se năpusteşte asupra unui sclav plăpând. Asemenea unor fresce dintr-o lume având alte coduri morale decât cea din care facem parte, Satyricon este un spectacol vizual sulbim, atâta vreme cât profiţi de plăcerea oferită de fiecare scenă ca de acea sofisticată delicatesă pe care o iei ca atare.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here