Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

0
890

Nu-i doream doar corpul, îi doream oasele, sângele, ţesuturile, muşchii ce le ţineau laolaltă. Aş fi ţinut-o lipită de mine chiar dacă timpul i-ar fi făcut să pălească nuanţele şi texturile pielii. Aş fi ţinut-o lipită de mine vreme de o mie de ani, până când oasele i s-ar fi preschimbat în pulbere (…) Ale mele aveau să fie plasma ei, splina ei, lichidul ei sinovial. Aveam s-o recunosc chiar şi atunci când corpul ei avea să înceteze să mai lupte.

Dacă un manual de anatomie sau imaginea unei radiografii ţi se par un avertisment al fragilităţii, al perisabilităţii palpabile în care nu mai e loc de metafore senzuale sau de comparaţii plastice între corp, flori, pietre, mătăsuri, texturi molatice sau orice alte obiecte ce amintesc de trupul persoanei iubite, pentru memoria naratorului din romanul scris de Jeanette Winterson, aceste imagini realiste ale corpului uman devin un nou început. Un început poetic în proză, prin care frumuseţea, erotismul, regăsirea sufletului pereche şi moartea se află sfâşietor şi, în acelaşi timp, vindecător de aproape.

De la intensitatea vitalităţii la stingere, de la regenerare la morbid şi de la disperare la împăcarea cu sine se vor propaga undele de şoc ale unei poveşti de iubire care pătrunde sub piele, în sensul propriu, înlocuind volatilitatea figurilor de stil cu prezenţa, cât se poate de realistă, a corpului, aşa cum ne este frică să-l vedem. Romanul Scris pe trup ne aminteşte de ceasornicul biologic, de timpul finit, care împuţinează celulele salvatoare, macină certitudinile tinereţii veşnice şi ne creează impresia că suntem nişte fiinţe simplificate, reduse la un număr fix de oase, ţesuturi, vene, muşchi şi cartilaje. Doar că Jeanette Winterson îi dă angoasei voluptatea stranie a efemerului conştientizat în fiecare clipă de plăcere a trupului, în fiecare secundă a reveriei din postludiu. În loc să te sperie, povestea de iubire din Scris pe trup te face să trăieşti intens în ritmul vocii la care este redusă întreaga identitate a eului narator. Confesiunea personajului narator degajă o pasiune suspendată între explozia afectivă, anxietate şi extazul unei declaraţii de iubire smulse nebuneşte din ghearele ameninţării venite din partea unui diagnostic necruţător.

Iubirea pe care naratorul o simte pentru o anume Louise, fiinţa care i-a predat lecţia statorniciei, este cât se poate de lumească pentru cititorul ancorat în prezent, însă amintirea ei, nu. Memoria este acaparată de închipuirile precum nişte colaje senzoriale bizare, ce fac suportabile urmele malingne ale unei despărţiri ce stă sub semnul dureros al sacrificiului pentru binele celuilalt. Cu fiecare pagină, amintirile sunt distorsionate şi se prefac într-o nevoie de a transforma în viziuni halucinante anatomia persoanei iubite. Prin confesiunea pe alocuri onirică a personajului narator, Jeanette Winterson elogiază corpul, fără a-l ridica la nivelul metafizic debarasat de realitatea profană. În romanul său, corpul feminin este menţinut la nivelul realităţii biologice. Spre poezia acestei realităţi plămădite din oase, ţesuturi şi celule ameninţate tinde povestea de iubire, de parcă Jeanette Winterson ar vrea să-i redea trupului imaginea confiscată de fractura schizofrenă ce desparte carnalul de suflet.

Scris pe trup ar fi fost o carte despre o poveste cu ademeniri, infidelităţi, minciuni, vinovăţii, alegeri şi asumări tardive, amnezii hedoniste şi fugi în direcţia frivolităţii. Un personaj îşi rememorează amorurile cu femei (aproape întotdeauna) alese din rândul celor măritate, disponibile doar între anumite ore alocate plăcerilor clandestine. Deodată, rutina erotismului duplicitar este scurtcircuitată de apariţia unei femei pe nume Louise, care alege să-şi părăsească soţul posesiv şi plictisitor, în ciuda şantajului emoţional prin care se tot evocă tradiţionala datorie conjugală. Bucuria libertăţii şi a (re)găsirii unui suflet pereche ce întrerupe nomadismul amoros va fi zguduită de secretul purtat în trup de Louise, un secret care dă totul peste cap şi aduce o ploaie de amănunte, decizii pripite şi emoţii răvăşitoare ce schimbă tonul jucăuş al confesiunii.

Un amantlâc, o confruntare între partenerul secret şi cel oficial, un secret dureros ce duce la un compromis interpretat drept laşitate. Nimic nou ori spectaculos pentru cei obişnuiţi cu haosul afectiv pus pe seama agitaţiei contemporane. Dar Jeanette Winterson are o înclinaţie spre melancolia insolită şi îţi schimbă perspectiva asupra lecturii exact atrunci când eşti tentat să-i cataloghezi anumite pagini drept încercările unui visător pueril de a traduce poetic şi vizual tot ce nu poate fi captat în cuvinte odată atinsă dimensiunea tragică. Ştie cum să camufleze ideile sub frenezia unui stil ce imită perfect naturaleţea unei confesiuni necenzurate, în care se întâlnesc nişte asocieri involuntare de senzaţii, trăiri sau imagini. Îi oferă poveştii ei farmecul atemporal dătător de profunzime cu aer mitic atunci când jonglează cu graniţa dintre sexe, dar mai ales cu aşteptările tale de la o poveste despre un cuplu. Nu dezvăluie genul personajului narator, ci doar pe al partenerilor pe care îi consumase afectiv cu nesaţ, înainte de a se lăsa devorat/ă la rândul său. Pe cât de greu îţi este să ghiceşti genul personajului-narator având o identitate enigmatică redusă la apetitul pentru aventuri clandestine, pe atât de consistentă pictural este imaginea fiinţei care îi acaparează memoria – Louise – desprinsă parcă din tablourile prerafaeliţilor, cu tot cu aura de stranietate în care se întâlnesc angelicul, ispita şi melancolia de la confluenţa dintre spectru şi carnal, dintre sacru şi profan.

La început, relaţia de cuplu a fost evocată prin acele pasaje lirice în care meditaţia asupra fidelităţii, fricii de ataşament, însingurării în societatea contemporană, adulter, iubire şi oficializarea ei capătă fluiditatea scriiturii întâlnite mai degrabă într-o mărturie descoperită în jurnalul unei adolescente precoce. Naturaleţea şi cursivitatea imaginilor vizuale ce încarcă mărturisirea oscilează între uşurătatea ludică, sentimentalismul revărsat în figuri de stil ce amintesc de preţiozitatea adolescentei aflate în plin proces de şlefuire şi primele revelaţii legate de relaţia dintre iubire şi pierderea ei.

Jeanette Winterson te păcăleşte. În prima parte a cărţii îţi lasă impresia unui stil aparent simplificat, de jurnal adolescentin sub care se ascunde vocea unui adult imatur. După ce ai trecut însă de prima parte, vei găsi o declaraţie de iubire greu de pus în canoane. Această declaraţie poate fi interpretată drept o contopire plină de fantezie suprarealistă între anatomie şi poezie. Pentru a înţelege transformările ce ameninţă corpul lui Louise, personajul-narator se aventurează năucitor în exerciţii de imaginaţie situate între supliciu şi voluptate. Îşi închipuie un periplu în fiecare celulă, os, strat şi organ de simţ. Pleacă de la nişte detalii anatomice precise, apoi se abandonează într-o fantezie în care pasiunea, obsesia, teama de abandon, angoasele, maladiile şi dorinţele îşi au propriul schelet, propriul atlas de anatomie. De fapt, romanul suprapune o întreagă hartă afectivă peste realitatea anatomică.

Sunt pagini în care ai impresia că Louise a dispărut în neant şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva detaliile desprinse dintr-un manual de anatomie rămân singura dovadă a existenţei unei prezenţe confundate adesea cu himera celui ce îşi inventează un partener perfect după ce a declarat că nu mai crede în aşa ceva. Scris pe trup ar putea fi astfel o călătorie prin interiorul imaginat al persoanei iubite, în care anatomia nu mai este decât o ultimă ascunzătoare a idealului, al visului pe care autorul confesiunii îl vrea adeverit în carne şi oase.

Scris pe trup - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017 (actuala ediţie)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here