Scrisoare catre Casandra – Urma iubirii noastre pe nisip

0
335

Înzestrată cu harul de a prezice viitorul, dar condamnată să nu fie crezută niciodată-  în acest fel ne apare în mitologia elenă Casandra, cea blestemată de Apollo. De numele şi de vizionarismul ei se leagă şi titlul piesei recent montate la unteatru, adaptată după textul portughezului Pedro EirasScrisoare către Casandra.

Atât doar că pe Casandra lui Eiras o cheamă Vera şi că nu tălmăceşte semne trimise de zei, ci o scrisoare primită din partea iubitului său aflat pe front, Jose. Prins într-un război în mijlocul deşertului, soldatul (Liviu Pintileasa) decide să îi scrie pentru ultima dată Verei, încercând să se salveze parcă pe sine şi să îşi recupereze, pe cât posibil, umanitatea pierdută printre împuşcături şi ostatici torturaţi. La rândul ei, iubita rămasă acasă (Cristina Casian) îl aşteaptă nerăbdătoare, urmăreşte ştirile sau verifică febril cutia de scrisori.

Epistola cu pricina este, de altfel, elementul în jurul căruia este ţesută întreaga piesă pusă în scenă de Andrei şi Andreea Grosu. Cele două personaje o deconstruiesc şi o interpretează iar şi iar, adăugându-i de fiecare dată noi straturi de semnificaţie. Aceasta este, cred, şi miza spectacolului: întoarcerea la text, la actul citirii, dar mai ales al recitirii. Putem distinge, astfel, două părţi ale piesei- una a lecturii, realizată de Jose la început, cealaltă a relecturii, când Vera reia scrisoarea cu un ochi critic, semnalând tot felul de inconsistențe logice. Casandra de la unteatru demonstrează, asadar, că nu citeşte în stele, ci printre rânduri.

Liviu Pintileasa şi Cristina Casian imprimă jocului actoricesc la început accente ludice (aleargă de colo până colo, se zbenguie în nisip, îşi trimit unul altuia avioane de hârtie), dar pe măsură ce piesa înaintează îi vedem schimbând registrul. De exemplu, în interpretarea lui Liviu Pintileasa Jose devine din ce în ce mai anxios, având aerul unui soldat afectat de PTSD (aude voci, se teme constant că ar putea aluneca în nebunie). În ciuda faptului că monologurile protagoniştilor funcţionează în cea mai mare parte a piesei în paralel, cei doi sunt aduşi împreună prin intermediul unui artificiu de scenografie. Apelând la câteva detalii ingenioase (o podea acoperită cu nisip, mobilier de bucătărie vopsit în albastru, valuri care se sparg pe post de fundal sonor), Vladimir Turturică reconstruieşte o întâlnire petrecută cândva la malul mării- mărturia ultimă a poveştii de dragoste dintre Jose şi Vera.

Printr-un pariu pus în primul şi în primul rând cu textul, Scrisoare către Casandra reuşeşte să se individualizeze printre celelalte spectacole independente, de cele mai multe ori montări ale unor comedii facile. In acest context,  Scrisoare către Casandra poate fi, alături de alte piese de la unteatru regizate de soţii Grosu (Un tramvai numit dorinţă, Trei femei înalte– prima cu Liviu Pintileasa, cealalată cu Cristina Casian) o alegere inspirată.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here