Seawards Journey (El viaje hacia el mar) – Marea inseamna bucuria vietii

0
326
sursa imagine: www.programaibermedia.com

Taciturnul Rodriguez (Hugo Arana) iubeşte marea şi ar sta ore în şir să o privească. Într-o zi decide să le facă un bine unor vecini din Minas, Uruguay, şi le dă şansa de a vedea marea pentru prima oară, ştiind că ei n-au ieşit niciodată din localitatea lor, aflată la sute de kilometri de ţărm. Filmul El viaje hacia el mar, inspirat de încercarea unui om de a le împărtăşi celorlalţi miracolul unui peisaj marin, i-a adus regizorului Guillermo Casanova Premiul Ariel, o nominalizare la categoria Cel mai bun film hispanoamerican şi o nominalizare pentru premiul Goya acordat celui mai bun film străin în limba spaniolă.

 Un vânzator de bilete pentru loterie, un gunoier senin şi prietenos, un bărbat ciufut şi un gropar cârcotaş îşi dau întâlnire la barul comunal, acolo unde fiecare îşi are scaunul lui. Toţi aşteaptă să urce în camioneta lui Rodriguez pentru ceea ce ar fi trebuit să fie călătoria vieţii lor. Tocmai când se bucură de o duşcă, aşa ca de început de drum, îl cunosc pe un bărbat misterios, ce pare un om de lume umblat prin marile oraşe, cu trecere la dame, judecând mai ales după hainele elegante. Acest străin li se alătură, amplificând umorul involuntar declanşat de acea discrepanţă între opiniile ignorantului ce nu prea s-a interesat de lumea din afara locului de baştină şi omul cu o viziune mai largă asupra vieţii. Rezultatul alăturarii acestor personaje atât de diferite? Un road trip scurt, în care dialogurile ironice escaladează spre o reacţie finală neaşteptată la întâlnirea cu marea, la care se adaugă replica simplă, dar memorabilă a lui Rodriguez prin hohotele de râs pe care le stârneşte.

Seawards Journey (El viaje hacia el mar) face parte din categoria filmelor în care miracolul existenţei ascuns în lucrurile simple se găseşte acolo unde nisipul alb întâlneşte valurile şi te face să rememorezi o călătorie spre mare. În varianta uruguayană, te simţi luat din sala de cinema, dus într-un orăşel pitoresc ieşit din timp, desprins parcă din cărţile scrise de Onetti, apoi urcat într-o camionetă veche, purtat peste câmpurile Americii Latine şi lăsat în cele din urmă pe o plajă sălbatică, amintindu-ţi de cele de la Vadu sau Corbu. Această fascinaţie pentru frumuseţea unui peisaj marin se îmbină, în dulcele stil al povestirilor sud-americane, cu tâlcuri găsite în dialoguri hâtre, cu acel lirism nostalgic, cu perpetua chemare a orizonturilor deschise, îmbinate reuşit într-o comedie de calitate întreţinută de mimicile personajelor expresive şi de replicile sumare dar conţinând acele cuvinte potrivite, la momentul oportun. Lor li se adaugă aplecarea spre visare a omului simplu, fără prea multe perspective, capabil să dilate fiecare impresie trezită de noutate şi pentru care imaginea mării ascunde toată frumuseţea inexprimabilă a vieţii, care salvează de la claustrare o existenţă fără întâmplări ieşite din rutina unui orăşel unde nu se îmtâmplă ceva demn de a fi ţinut minte.

Pentru a te bucura cu adevărat de frumuseţea acestui film, va trebui să cauţi totuşi în bibliotecile online (sau la Institutul Cervantes) povestirea omonimă, scrisă de Juan Jose Morosoli. Povestirea impresionează prin arta de a scoate tot ce are mai expresiv o existenţă umană într-un decor banal atunci când un talent literar ştie cum să folosească simplitatea pentru a te amuza şi pentru a descătuşa un alai de sensuri profunde într-o singură propoziţie finală, spusă cu năduf, dar în surdină, ca pentru sine. Atât de expresivă este simplitatea comicului din povestirea de la care pleacă filmul, încât odată ajuns în sala de cinema vei trăi cu mare intensitate fiecare dialog, sesizând evoluţia ascendentă a umorului către acea replică savuroasă din final, încât ceilalţi spectatori, care nu au citit povestirea nu vor şti de ce  vei râde înainte de a se întâmpla ceva spectaculos, tu reuşind să anticipezi comicul din momentul întâlnirii personajelor cu marea.

Regizorul Guillermo Casanova a fost capabil să descopere potenţialul unei povestiri de câteva pagini, de o simplitate ce aminteşte de stilul impus de Hemingway, căruia i se adaugă oralitatea ironiei hispanoamericane şi o celebrare a existenţei umane găsite în detaliile discrete. Filmul său este o comedie în care fiecare dialog, replică şi modificare a mimicii îţi poate stârni hohote de râs dacă ai citit mai înainte povestirea lui Morosoli şi mai ales dacă eşti genul de spectator care apreciază umorul involuntar bazat exclusiv pe alegerea unor actori expresivi şi a unor personaje din rândul oamenilor cu vieţi banale, dar care sunt capabili de nişte replici spumoase atunci când sunt scoşi din mediu lor. Regizorul dilată acţiunea statică din cele câteva pagini ale povestirii, îi adaugă frumosul sentiment al camaraderiei hâtre, ce poate depăşi micile diferenţe de opinii cu potenţial exploziv şi introduce un decor estival desprins parcă din filmele americane din perioada rock’n’roll, prin faţa căruia trece camioneta rablagită în drum spre plajă, în timp ce asişti la nişte replici ilare venite de la personajele având o mentalitate campestră de modă veche, uimite să afle că pot găsi o lume diferită dincolo de oraşul lor.

Actorii bine aleşi – Julio Cesar Castro, Julio Calcagno, Diego Delgrossi, Hector Guido, Cesar Troncoso – compensează prin interpretarea lor lipsa unor întâmplări care să anime scenariul. Fiecare te va ajuta, scoţând la iveală ceea ce are mai comic şi mai senin fiecare personaj, să eviţi plictiseala în momentele în care filmul pare a se derula cu lentoarea unei călătorii în care nu se întâmplă nimic, şi nici măcar peisajul plat al câmpiei nu oferă acea varietate mult-aşteptată de la un film despre un periplu menit să le schimbe protagoniştilor viziunea asupra vieţii. Actorii scot la suprafaţă o nebănuită platitudine seducătoare, dar şi candoarea omului simplu. Viziunea regizorul asupra unor ignoranţi înlocuieşte compătimirea umilitoare pentru cei având o existenţă limitată cu hohotele de râs. În locul satirei nemiloase, găseşti o inocenţă aparte în impresiile tipice pentru omul ignorant, asupra căruia regizorul aruncă luminozitatea reacţiilor ludice, nu privirea umilitoare aruncată asupra celor multumiţi cu viaţa într-un oraş lăsat în urmă de modernitatea pe care aceste personaje o regăsesc în orăşelele de pe coastă, unde femeile au haine îndrăzneţe, costume de baie la modă, ca semn al emancipării postbelice (acţiunea se petrece în anii ’50) şi cunosc mişcările cerute de ritmul rock’n’roll.

Există o spectaculozitate în simplitatea acestui film. Nu o poţi localiza cu precizie, dar o simţi plutind în peisajele plate, ce duc spre mare. Poţi bănui că este generată de întâlnirea unor tipologii diferite, ofertante pentru a resuscita un scenariu liniar, minimalist. Datorită unor dialoguri şi mimici amuzante, cinefilul poate călători înapoi în timp, spre acel debut spumos în cinematografia europeană modernă a temei legate de camaraderia masculină din orăşelele fără perspectivă, prin filmele regizate de Fellini (parada din prima scenă a filmului amintetşe de secvenţele reprezentând universul provincial fellinian). Şi în acest film, cu personaje mai puţin efervescente decât în universul fellinian, vei avea parte de acel umor întreţinut de ciocnirea unor tipologii diferite, gata oricând să-şi dea replica unul altuia: bătrânul orgolios, morocănosul amuzant, care îi enervează pe toţi, stârnind şi alte reacţii comice, pacifistul, împăcat în primul rând cu sine, prostănacul visător şi prietenos, dar agasant cu întrebările atunci când întâlneşte străini şi care se imaginează mergând la braţ alături de fata ispititoare dintr-un afiş tipic pentru anii ’50, văzut pe drum, cel îndrăgostit de mare, dar considerat un smintit atunci când se entuziasmează la vederea ei, şi acel străin cu aer de afemeiat uns cu toate alifiile, gata să contracareze întrebările indiscrete prin replici de o ironie sofisticată, calmă, livrată sub forma răspunsurilor evazive.

Guillermo Casanova aminteşte de nevoia omului de a se reîntoarce la impresiile asociate primei întâlniri cu marea, de parcă ar fi promisiunea unei regenerări sufleteşti. Filmul său poate fi considerat un elogiu adus fiinţei umane care vrea să împărtăşească impresiile senine alături de ceilalţi.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here