Secretul nasturelui de sidef – Marea isi aminteste inca

0
577

Trebuie să vezi Secretul nasturelui de sidef dacă îţi place literatura sud-americană şi eşti fascinat de comuniunea dintre om şi natură în peisaje atemporale, în care ritmul cotidian şi spiritul fiecărui element al planetei comunică firesc. Nu vei găsi însă acea viziune invadată de misticismul forţat şi de exaltarea narcotic-exotică a poeţilor din curentul romantic, şi nici pledoaria utopică pentru întoarcerea la începuturi prin condamnarea modernizării. În filmul regizat de Patricio Guzman, regăsirea acelei relaţii primordiale dintre om şi natură este strâns legată de memoria istoriei unei comunităţi aproape dispărute, cu tot cu traumele colective, şi se poate face numai prin intermediul reinterpretării miturilor păstrate în tăcerea ce înconjoară misterul unor desene abstracte descoperite în inima triburilor şi a unei limbi având o muzicalitate stranie, asemenea unei incantaţii ce străbate întunericul şi adâncul apei de care depindea viaţa primilor oameni din America de Sud.

Chile, Patagonia, unul dintre cele mai vechi triburi ce au trăit în comuniune cu marea sunt elementele pomenite în prezentarea filmului care te fac să-ţi imaginezi un documentar purternic impregnat de spiritul realismului magic de tip sud-american, în care graniţa dintre istorie, mit şi perceperea clară a realităţii poate căpăta orice formă, asemenea apei ce devine, în acest film, metafora originii vieţii, a începutului, a regenerării, a ciclicităţii şi a memoriei umane. Ca în faţa unui roman sud-american, eşti tras în atemosfera filmului ce te copleşeşte asemenea un vârtej al imaginilor sublime ce ascund reverii poetice şi reflectii filosofice despre natura umană, printr-un artificiu din arsenalul unui imaginar demn de realismul magic: alegerea unui spaţiu fără timp, unde până şi ororile unei ţări zguduite de Pinochet capătă o încărcătură halucinantă, dar cât se poate de lucidă, atunci când traumele devin metafore cutremurătoare, dar limpezite de cuvintele unei limbi ce a supravieţuit genocidului pus la cale de colonişti. Demonicul unei dictaturi militare se întrepătrunde cu desenele stranii şi sunetele din altă lume ale primilor oameni de pe coastele sud-americane, ce au învăţat limbajul apei, contopindu-şi existenţa cu schimbările naturii acvatice.

Lumea ieşită din timp, în care plonjezi ca într-un ocean legendar de la începuturi, se găseşte undeva în sudul îndepărtat al continentului, în Patagonia. Aici au supravieţuit urmaşii a cinci triburi, singurii care au ştiut cum să comunice cu apa, cu marea, încercând să îi transmită mesaje prin artefacte, picturi pe piele şi cântece bizare pentru timpanul nostru, dar naturale în universul precolumbian. Redescoperind poveştile şi limba celor mai vechi triburi din America de Sud, Guzman îi pune faţă-n faţă pe băştinaşii dispreţuiti de coloniştii hrăpăreţi cu omul contemporan din Chile, la rândul său victima unui sistem opresiv. Un băştinaş, poreclit Jimmy Button, a fost momit cu strălucirea unui nasture de sidef. Şi-a părăsit pământul, a fost purtat prin saloanele din Europa şi adus înapoi printre ai săi, în mijlocul cărora nu şi-a mai regăsit niciodată identitatea. Peste secole, nişte oameni îşi aruncă semenii în mare, nu pentru strălucirea nasturilor de sidef, ci pentru nişte privilegii oferite de Pinochet, unul dintre acei feroce dictatori din istoria modernă care îi consideră pe băştinaşi nişte barbari periculoşi, ce atentau la civilizaţie.

Ca într-un ritm circular al regenerării, din apă vine viaţa şi în apă sunt ascunse cadavrele opozanţilor lui Pinochet, scoşi la suprafaţă tot de curenţi, pentru a vorbi despre trecutul a cărui pomenire înseamnă un pas către un nou început. Apa este călătoria iniţiatică, dusă până la capăt în ciuda valurilor puternice, şi tot apa aduce invazia coloniştilor pregătiţi să alunge triburile băştinaşe, considerate primitive, barbare. Deşi Chile are una dintre cele mai lungi suprafeţe de coastă şi cel mai mare arhipelag de pe Terra, locuitorii ţării, cu excepţia triburilor din Sud, nu s-au folosit de avantajele mării, înstrăinându-se de ea odată cu exterminarea populaţiei autohtone de către urmaşii coloniştilor. Această ignorare a mării devine pentru Guzman o metaforă a înstrăinării, a unei ţări pe care trauma colonialismului a condamnat-o la schizofrenie, locuitorii din marile oraşe atinse de civilizaţie neştiind mare lucru despre existenţa triburilor din Sud, pentru care marea nu înseamnă plajă şi huzur, ci unica reprezentare a spiritualităţii, a unei lumi ce se află dincolo de palpabil şi mercantilism. Este o lume pe care triburile au încercat să o stăpâneasca nu prin lăcomie, ci prin acceptare şi inventarea unei simbolistici fecunde pentru literatură şi pentru vindecarea memoriei prin scoaterea cadavrelor din adâncuri exact când dictatorii şi acolitii lor au crezut că pot eradica orice amintire ce nu o pot controla, aşa cum au facut primii invadatori (deghizaţi în exploratori) cu imaginarul şi memoria colectivă ieşită din timp.

Cu fiecare secvenţă, te scufunzi pur şi simplu în filmul creat de Patricio Guzman, încât uiţi că toate aspectele prezentate sunt reale şi ai impresia că asişti la poemul vizual al unui artist captivat de legendele triburilor dispărute şi de pictura suprarealistă, îmbrăcându-şi actorii în costume inspirate din picturile lui Miro, apoi descoperi că, de fapt, costumele sunt nişte trupuri pictate într-un ritual prin care oamenii ţărmului încercau să intre în legătura cu natura pe care doreau să o înţeleagă, să o integreze în ritmul propriei existenţe. În lumea triburilor de pe coasta sudică din Chile, imaginile suprarealiste erau o expresie a firescului, iar cotidianul avea dimeniuni fabuloase, nelumeşti, în ochii omului contemporan. Tocmai această dimeniune fabuloasă bine camuflată în ritmul vieţii de zi cu zi este readusă la suprafaţă de Guzman, care îmbină antropologia, poezia şi fotoreportajul, astfel încât să realizeze un lucru aproape imposibil: să-l facă pe spectatorul din epoca tehnologiei să înţeleagă firescul unei lumi pe care o cataloghează drept sălbatică, plină de ritualuri ciudate, acea lume a primilor oameni care au învăţat să trăiască lângă mare, tranformându-şi temerile în explorare.

Deşi leagă miturile cu o istorie cutremurătoare, Secretul nasterului de sidef este un film vindecător, asemenea unei epopei vizuale din care se desprind simboluri care purifică, transformând resentimentele în simbolurile rostite prin cuvintele unei limbi pe care o mai vorbesc doar câţiva locuitori de pe coastele îndepărtate. Lumea ieşită din timp se reîntoarce la ritmul firesc al naturii nepervertite, asemenea unui spaţiu sălbatic, unde memoria încercată se poate, în sfârşit, odihni.    

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here